sâmbătă, 13 septembrie 2014

Tablou cu copil în iarnă

Eram copil și zăpada îmi făcea sclipiri, de parc-aș fi privit într-un cuarț spart.
În stânga mea, casa-n care locuiam se odihnea parcă de zgomotul adunat în tot anul. Nu țin minte multe, dar lumina de la ora patru după-amiaza avea ceva de ordinul fantastaticului. Evident ca totul îmi părea cu mult mai înalt: bradul din fața casei, nămeții, sania asta grea pe care stăteam. O făcuse bunicul din fag și îi pusese două șine groase de oțel (să fie mai trainică). Adevărul e că și acum sania mai e pe undeva prin curte și se cațără câte-o găină pe ea, să își țipe oful...sau oul.
Sunetul monoton al oțelului pe zăpadă mă purta undeva, unde habar n-aveam că eram sau c-am să mă întorc vreodată. Ai să râzi, dar chiar era de basm iarna asta în orașul meu mic.
Bunicul trăgea la sanie, îmbrăcat cu o bundiță și cu un fes cu moț. Mergea încet și apăsat, cu papucii lui largi și obosiți de la atâta purtat prin curte și grădină.
Mă ascundeam după el când lumina era prea puternică. Nu, nu zburam pe un cal magic, nu, nu aveam aripi, dar ceva din mersul lui calm și apusul iernii mă închideau într-un cadru de basm.
Spatele lui mare îmi părea dealul pe care mă cățăram, numai că de data asta, avea picioare și galoși.
Ce ciudat că îți scriu asta la sfârșitul verii. Nu știu ce m-a apucat. Pesemne că am conștientizat că nu o să mă mai bucur niciodată de clipa aia, în care culmea, nici nu râdeam...știi tu, cum fac copiii americanilor în filme.
Eu eram mută și prezentă. Mare lucru. Dac-ar fi așa ca la școală: „Sprințăroiu!
Prezent!
Stoian!
Prezent!
Șchiopu!
Absent!și se-auzea mereu din spate câte unu șușotind, unde o fi Șchiopu...
Mi-e cu neputință să-mi definesc prezentul fără starea aia de copil.
De curând, am cunoscut pe cineva care mi-a zis atât: „Eu am să mor copil!”
Frumos, nu?
Știu că nu-ți plac replicile ăstea și-ai să zici că-s clișee sau că mai bine fac sport să nu mă mai gândesc la chestii existențiale, cum le zici tu la mișto. Mereu ai avut un mod extrem de facil de a trata metafizicul, pentru un om cu atâta carte. Nu ai fost niciodată genul de artist nostalgic, mai degrabă zici că ai fost contabil sau ceva.
Nu pot să-mi scot cadrul ăsta din minte, ce mare era tataia. Știi că fusese director în Onești la o fabrică și ne aducea mereu ciocolată Africana.
Dimineața la 5 vedeam farurile de la mașină cum se întind pe tavan prin perdea.
Îmi pare că nu i-am mulțumit niciodată cât ar fi trebuit. Se lăuda mereu că suntem la facultate, că suntem nu știu cum...deștepți. Îi plăcea să știe că oamenii cu carte, ajung bine.
Ce folos, zii și tu? Mor cu filosofia de gât și cu artele în brațe. Măcar să trăim frumos.
Hmmm, de-ar mai fi trăit...i-aș fi citit ce am scris. Ultima dată i-am citit din Topîrceanu, Balade vesele și triste.
El stătea rece, întins, cu capul înfășurat ca o bomboană. Cum s-a prăbușit deodată. Acum era slab și oasele lui îmi aduceau aminte că îl vedeam ca pe un monument.
Lumânările vegheau drumul lui și zău că îmi semănau cu zăpada, sau o fi fost de la plâns și lumina se vedea așa, cristalizată prin gene.
Era îmbracat cu flori și toți îi aduceau omagii, mama tăcea. Aș fi vrut să fie doar unul din visele mele zbuciumate.
Am ieșit. În grădină se întindea tot trecutul meu printre coceni și vița de vie. Mă vedeam în frunzele de nuc și crengile arse din grădină toamna.
Am respirat adânc și am simțit cum tot sufletul meu îi urează drum bun și îl inspiră cu nesaț cu tot pieptul.
Eram peste tot, în casă și vedeam tabloul lui cu rodii, tablourile mamei, o vedeam pe ea în ie, pe bunica prin curte, pe frate-miu cu capul plecat. Eram el și stăteam la gard pe-un bolovan înalt și m-așteptam pe mine de la școală.
Eram eu, m-auzi? Eram copil...
Ajunsesem în mine, ajunsesem acasă. Buzele mele recitau fără să știe:
O, e atât de bine când pe drumuri ninse,
Întâlnești o casă cu lumini aprinse,
Un oceag din care se ridică fum,
Când te prinde noaptea călător la drum!”




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu