Fugit irreparabile tempus

E prima dată când calc pe iarbă

și totuși am făcut de nenumărate ori, pași.

E prima dată când piciorul meu se-nfruptă cu frunze,

sub soarele rece al toamnei.

Gândurile mele tac, parcă surprinse de

faptul că încă mai respir.

Un ecou din prima viață mă îmbie

și văd stoluri cum îl urcă-n mine.

Nu m-aș vedea nicicum în sinele de ieri,

atât de zdruncinat de negăsirea sinelui.

Culmea...

E prima dată când pasul meu e-aici

și nimic nu mă bucură mai mult, ca faptul

că e bineînțeles, pentru ultima oară.