Luminii

tatălui meu, M. S.

Eu sunt umbra vie-

dovada că aici a fost cândva soare.

Ai fost tu, pivotul după care se învârteau aştrii,

toţi aştrii mei, desigur;

Pe-ai tăi îi vedeam din ce în ce mai rar;

doar când se ciocneau accidental de meteoritul meu.

Mereu ieşea cu scântei; cum altfel? Decît albe.

Ca orice minune, dura o secundă;

Aşa se explică faptul că nu ţi-am zis nicicând:

Mi-e dor!

Fugeai de-ndată cu alte lumini,

până deveneai propriul tău disc solar-

gri şi nepătruns.

Ţie nu am apucat să-ţi scriu un rând.

Pesemne că ştiai că-n orice cuvânt eşti tu.

Tu, un fel de Dumnezeu între măştile-ţi păgâne,

Tu, un fel de drac, în golul ce m-apasă,

Tu, pulsul meu din celălalt trup,

Tu, gândul meu bun plecat în sat cu popa.

Cum te-am descoperit întâia oară,

ai crescut pe nevăzute, cum ştiai mai bine.

La fel de transparent, te-ai şters,

Întocmai ca o tuşă de culoare.

Mi-aş fi umplut cu drag tot corpul

de vopselurile ce le-ascunzi în tine.

Nu ai văzut cum pe-ntuneric, crucea prinde alt contur?

-Hai, iartă-te, să ma iert de mâine!

Căci prea ţi-am fost greşeală,

Şi toate greşelile-ai fost tu...