În pustie

Se-ntrezărea în uscăciune, marea,

un fel de iris verde în galben de căldură.

Frumoasă unduirea apei, năştea dar orizontul

Şi-i mângâia privirea, ca voalul de cadână.

Se-oprise de departe, însetat dar drept,

n-avea bagaj ori nume, de altfel, nici trecut.

Purta pe trup o cârpă şi pasul său desculţ,

doar sufletul şi-l poartă, vădit, în alb veştmânt.

-Mi-s buzele uscate, da-n pieptu-mi e izvoară,

De-aş fi cu lumea-o mare, m-ar arde deznădejdea.

Cu mintea sting îndată şi setea de ispită:

-Morgano, tu fetiţă, dispari acum cu zarea!

Se însera cu griuri, în nuanţe de tăcere;

Pământul mai grăia ecouri pe sub paşi,

De-nfiripa în piept, un gol drept amintire,

A vreunui chip distant, ce nu se vrea uitat.

Se-oprise şovăind, clipind mai des în beznă,

De parcă ochii-ar face din noapte un toiag,

să-şi sprijine-n acesta, trecutul, viitorul

şi alte şapte vieţi ce-au fost şi vor fi iar.

-E gându-o nălucire, ce râcâie fiinţa

Şi rar ca pe un flutur îl pun în insectar,

să-mi amintească lesne, cât te-am iubit odată,

-Hai, du-te-n întuneric, lumină să fii iar!

La miezul nopţii, luna i-a tuturor coroană,

Iar ochiul său din frunte, nici c-ar mai sta deschis,

Şi proiectează temeri sub razele-i prea reci,

până când timpul tace şi-ncepe încet să doară.

Se-oprise tremurând, cu ochii-n toată zarea,

cu inima pe fugă, cu trupul dar, la pas

şi căuta cu pieptul, în negru, îndurarea

c-o piatră-n mâna stângă şi crucea în cealalt’.

-Ridică-mă Tu, Doamne, cum trupul meu o cere!

Să te respir lumină, să pot iubi şi noaptea,

Aşa cum bunătatea-Ţi creşte ca o floare,

doar dacă e udată cu-un strop de răutate...

Uşor, spre zorii zilei, se curăţă şi gândul

Şi sinele-l îmbracă în inimă cu-un scut

Căci, doar prin noaptea vieţii, în tâmplă-nmuguresc,

ideile-ancestrale, pictate-n verde crud!