Portet

-Cum adică viaţa ta te-ncurcă?

Te pomeni c-ai să-ţi tragi şi tu un glonţ în cap...

-Ei, aş, te uiţi prea mult la ştiri;

Pistolul meu merge doar cu tragere de inimă.

-Şi ai?

-Inimă? Se poate...

-Cum eşti tu cu ceilalţi, aşa-ţi vor fi şi ei ţie...

Te pomeni că ţi-e teamă de tine...

-De mine? Nicidecum. Doar de eul de după sine.

Şi-i feresc pe ei de mine, ca popa de greşală.

-Şi scapi?

-De ei da, dar urzelile-mi cresc in coastă.

-Cum te-nţelegi tu cu tine, nu ştiu.

Te pomeni că încă aştepţi răspunsuri.

-Le-aud întruna-n cap; sunt voci din conştiinţă;

Acum au răguşit certându-se cu mine.

-Şi-i linişte?

-În afară da, năuntru-i un cor de lehuze.

-Cum de te rabdă cerul nu ştiu, zău...

Te pomeni că-l iubeşti pe Dumnezeu.

-Nimeni nu ma urăşte cum mă urăsc eu

Şi nimeni nu mă iubeşte, cum mă rabdă Dumnezeu.

-Şi nu arăţi?

-În afară nu, înăuntru, doar când plouă.

-Cum de te uiţi seara-n oglindă, nu ştiu...

Te pomeni că-nchizi ochii.

-Mă văd dublu: eu cu greşelile suntem un trup;

Formăm o simbioză dureroasă şi de neîndepărtat.

-Şi n-o dai jos?

-De unde? Eu sunt tocmai, greşeala prin definiţie.