Despre nerostul întrebării

Nu mă-ntreba tu, mamă

De ce am doar doi cai putere:

Unul alb, impur, lăptos,

Altul verde pân-la os…

Nici c-am sacou’ rupt în cot,

Or ce mai fac în realitate,

Nici de ce-am gaură-n tavan,

Că-mi ninge viaţa-n anotimp,

Hubloul meu de înţeles…

Să- L pun pe Domnul pe divan.

Nu mă-ntreba tu, tată,

Când am să fiu ce-mi crezi tu bine,

Or de-am să mor de gât cu tot,

Cu versurile-mi drept colac.

Nici de mai fac rimă pereche,

Ştii doar şi tu de mai demult :

 Eu cresc de ani de zile,

 Sufletu-mi verde…nepereche.

Nu mă-ntreba nici tu, amice

Cum fac poeţii foamea-n frig,

Sau ce mâncăm în miezu’ nopţii,

De ani de zile tot întind

Răbdări prăjite ca toţi morţii.

Nu mă-ntrebaţi nimic-e teatru,

Si-i surdo-mut şi orb, deopotrivă,

Şi toate le resimt în mine,

Înnebunind să fac… ce se cuvine.

Am să vă-ntreb doar eu, atât,

La ce folos să-mi mătur viaţa-

Un ghem de colb, pitit sub preş,

Când pot încă să mai respir,

Tot cerul, ca să dau iar greş ?

Tot un fel de amintire

M-am pregătit temeinic de-al nouălea ceas:

Mi-am vopsit unghiile-n roşu putred,

Părul, să-mi cadă-n spate drept coamă,

Parfumul meu cu flori şi lemn sălbatec,

Iar rochia... frunză de pământ cu ţurţuri.

În tălpi mi-am pus atât: cărbuni,

Să pot dansa un tango de adio,

Eu şi stafia-n roşu... la opera închisă,

Umbră cu umbră, cu sorţi de izbândă.

De bun augur, eu nu am fost nicicui,

Placid mă sfiesc, copilă cu frică

Şi-mi fac semne să tac: 
se-ntorc spectatorii...

Şi sâsâie-a gâşte în rândul întâi;

Respir şi continui, acum va fi totul:

N-aţi simţit trupul, prilej de-nfrigurare?

E-al ăstei lumi carnal, sădit cu rădăcini.

Am să-l descos îndată. 
Respiro, actul doi:

Sufleurul meu anunţă un gând de-eliberare!

Fiorul vieţii vi-l dau vouă: 
să vă înalţe atât: până la voi.

Mai sus...aţi să vedeţi desigur,

Că nu se poate tot prin trup.

În carne curge numai gândul,

Şi-am obosit să mă străpungă,

Eu nu mai vreau nici joi, nici vineri,

Nici săltăreţi în lumi obtuze,

Nici vieţi, cât alte cinci canine,

Nici birtul cu neplânşii îngeri,

Nici mamă, dor sau praf de tine,

Nici tată, grâu sau mânăstire...

Nu ştiu de-s vie, ori de-i vis

Şi simt un dor de chipul lunii,

Hai, puneţi duhul meu amorf,

Îngrăşământ fertil la stele,

Căci ce mai vreau acum, aici,

E mila movelor petunii...

22 psaltic

Fiecăruia din noi i-a fost dat veacul,

Un veac de nemurire în iubire,

Şi totuşi ce te faci când vine ora?

Ora-fatidicul sfârşit, călăul bucuriei.

Şi totuşi ce te faci când clipa se preface timp?

Doar în galaxia necreată, mai înfrunzesc îngeri;

Acolo timpul se măsoară-n stele,

Acolo nu mai bate nimeni pe la uşi,

Căci toţi sunt Unul şi orice dor îşi e de-ajuns.

Acolo e locul de păşune unde m-ai sălăşluit,

Acolo e apa odihnei, ce doar îngerii-o sorb,

Acolo m-am uitat Sine pe Sine,

Tot rătăcind prin acest purgatoriu aberant.

Sine prin Sine- Lumină. Amin!

Psalm de joi

Doamne, iartă-mi deznădejdea,

Lumina mea, dă-mi-o bec în mormânt,

Să pot să fiu cenuşă-n soare-

Un spirit hai-hui, ce credea că se poate,

Eu, unul neîntreg şi-atât de preaplin,

De dumnezeiescul iubire.Amin!

Tablou cu lumânare

Nu soarele, ci lumânarea din Pateric e izvoară;

la ea, doar cerbii cu arepi s-adapă,

or rătăciţi, când îngeri, când oameni cu plugul,

brăzdează tot Raiul în lung şi în lat,

să vadă şi ei ce n-a văzut norodul:

întunericul, doar de lumânare-i luminat.

Ce tablou clar-obscur s-o deschide,

toţi blânzi şi tăcuţi dup-o zi de arat,

şezând la o masă şi calul şi omul,

se văd că-s acelaşi spirit- nălţat.

Într-un colţ albăstriu, Gavriil se-nfiripă,

zâmbind străveziu şi plăpând ca un abur,

cu glasul de flutur ce-ar voi să le zică:

Nu plângeţi, urcuşul miroase-a tămâie...

şi-i bine şi cald, sus aici, într-un staul!