Azi

Azi, ne-am despărţit pentru a mia oară;

Tu de mine, eu… de mine şi de Dumnezeu

Şi nu credeam c-o să mă doară

Să fiu doar eu şi eu şi eu…

Azi, crucea mi-e înfrântă-n doruri grele;

În dorul tău, dor de chipul cel lumesc

Şi-s pline gândurile mele

De gol ceresc… doar gol ceresc…

Azi, mă-mbăt şi plâng până-nspre dimineaţă;

Pe Chopin mi-l fac prieten de pahar

Şi pe-o cântare săltăreaţă,

Regretele vin iar şi iar şi iar…

Azi, am pretins că de nimic nu-mi pasă;

Cu dracul am băut tot ce-am avut

Şi îngerul meu i-a căzut apoi, în plasă;

De-aş fi ştiut, măcar de-aş fi ştiut…

Un alt fel de fabulă

-"Soma sema", rosti-ntrerupt brotacul.

Şedea-n căuş de palme, ca perla într-o scoică

Luând aer de rege, pe balta-aproape seacă.

I-aş fi zâmbit la rându-mi, dar n-a fost cu putinţă

Purta haina cu bube, era hidos săracul.

Nu mă mira nicicum că îmi rostise vorbe,

Nici c-avea vocea dură, ori că purta manşete.

Mă instiga doar faptul, c-aş fi-ncercat se pare,

Să îi opresc suflarea c-o scurtă sărutare.

Mă fâstâcii prea lesne şi ca să curm tăcerea,

Am început să murmur un cânt despre Ulise.

-Am să te las pe-un nufăr, e-o mică pată albă

Eu cred că se îmbină un pic de negru hâd

c-un strop de intangibil... pe alocuri.

-Straşnic acord, auzi? Manşetele perlate nu dau bine

pe-orişicare spectru, pe-acesta...nicidecum!

-Oi fi şi tu vreun prinţ! şi fără să bag seama,

făcu o săritură la polul nesfărşit...

-M-oi logodi cu moartea, ea îmi va sta aproape

Şi ne-om jura iubire, întru eternitate!

Dar am rămas lut, scăldat de apa moartă,

Să mai încerc păcatul, alene, cu vreun deget

Şi să moi talpa pământească,

În mlaştina numită, simplu - "viaţă".

În grădina lui Brâncuşi

-Înălţimea voastră, spuse greierele sfios,
Am sa vă-ndrug îndată un cântec duios.
Răspunse numai vântul, şi-n glasul în surdină
Părea că timpul tace şi sfinţii i se-nchină.
Vădit întemniţat de dragostea ce-i poartă,
Îşi aranjă reverul, la haina veche, coaptă.
-Am să încep Mărito... să-mi fie cu iertare
E o baladă scurtă, un cântec de-ntristare:

" Sfinxul meu cu gât prelung,
doar aştrii-n tâmple îţi ajung,
Pe trup te-mbracă străvezii,
aripi de fluturi stacojii,
Pe chipul-nalt cu fruntea lată,
se plimbă zeii laolaltă...
Doar eu abia te văd la faţă
Şi îmi port râsul de paiaţă.
-Coboară-te la mine-n scenă
Şi clipa-o deveni perenă!
-De ce nu vezi că ani de-a rândul,
Doar eu ţi-am sărutat pământul?
-Nu ai aflat că printre stele,
Nasc toate cânturile mele?
-Tu nu vei mai călca pe pietre
 C-om moşteni Raiul drept zestre!
-Aruncă mărul ca prin vis
Şi 'om muşca din paradis!"

Tăcură deopotrivă vioara şi arcuşul,
Parcă în aşteptare să i se dea răspunsul.
Miop şi făr’ de vlagă, se chinuia, săracul,
Tot către albe ceruri, înălţându-şi capul.
Însă pe neştiute, ca într-o scurtă visare,
Credea că-n fapt iubeşte o neatinsă floare.
Şi ce neşansă sta deasupra prăpăditului:
Căci iubea orbeşte, coloana infinitului...

Lui

Iubitul meu, zămislit din lut,

Bagă bine seama că la început,
Eram doar picuri cristalini de lapte,
Atât de albi şi puri, c-ai fi crezut
Că Hades s-ar fi lăsat de fapte.

Umbla vorba ca-ntr-o epopee,

C-ai să mă porţi prin Calea Lactee
C-ai să mă-nalţi pe gâtul tău prelung,
Să îmi arăţi că-n nori cresc crustacee,
Servite pe ascuns de-un nibelung.

Te-oi săruta naivă cu nesaţ,

M-oi sprijini orbeşte de-al tău braţ,
Plutind prin Raiuri în neştire,
La pomul interzis mâna mea 'nalţ
Să prefac mărul într-o amintire.

Dacă n-ai înţelege acest dar,

Voi scrijeli în scoarţă-un îndrumar,
Împodobit cu vers... ce fantezie!
Să-l descifrezi tacit, când nu apar,
Că am fost gravă... ca o poezie!

Mustrarea II

De prin gerar încoace, tot îmi dă târcoale-un înger ;
Uneori îmi îmbracă păcatele în mici greşeli naive,
Alteori mă face să râd la glumele cu iz pământesc,
Uneori se face că vorbeşte cu alţi trecători de vreme
Şi se plânge că-i îngheaţă aripile de-atâta ignoranţă.
Unii nu-l bagă-n seamă şi-i zâmbesc fugitiv,
Alţii îl alungă de colo-colo că-i orbesc cu aura lui ;
Nu de alta, zic ei, dar iarna se circulă greu…
El se resemneză şi se retrage la birt « La Nae »
Tace şi el cu ceilalţi prăpădiţi la masă…
Mai fac glume când îl văd :
-Iar ai venit la masa tăcerii ?
-Aş prietene, ochii mei aud mult mai multe…
Câteodată se supără şi începe să mă certe,
Nu aşa cum ştiţi voi, indirect doar…
Ba că am călcat cu dreptul strâmb,
Ba că n-am tăcut la timp, ori am vorbit,
Ba că nu l-am luat cu mine-n crâşmă la un vin
Şi câte şi mai câte i se năzar deunăzi.
Numai ce am intrat pe uşă, că îl şi văd rezemat de toc.
Îmi zise mustrător :
- Oi fi plângând tu, dar ai uitat să-ţi fie milă !
M-a lăsat apoi cu dezinteres de soartă ;
Ne mai spionăm reciproc : eu pe-o uşă,
Iar el pe cealaltă…

Sub mantaua lui Gogol

Cel mai des, plouă-n mine iarna,
Cu fel şi fel de aripi nevăzute,
venite parcă să-mi închidă rana,
pulsând de amintiri tăcute.

Şi-atunci mă apăr ca neghiobul,
Sub mantaua de păcate plină
Şi bântui străzile ca orbul,
Cerşind să mi se dea...lumină.

Jocul mâţei

M-am îmbolnăvit de nori şi de speranţe risipite;
Doctorii-mi cântau în ploi, cu moartea care n-o să vină,
Cu boli întârziate, ori cu vreo plantă străină.
Numai Vasile, popa, îmi zise: Boli? Aş, sunt ispite!
Eu repetam în gând: sunt doar ispite!

Mi-aduc aminte noaptea cu salvarea-ntârziată:
Eu mă târam pe burtă după’acea dâră albă,fină,
Iar ei mi se înălţau deasupra ca fagii în lumină.
Perfidă, în naos m-aştepta durerea-ntruchipată.
Tot mă pândea râzând, durerea-ntruchipată!

Noroc că înspre ziuă mi-am amintit de-o mâţă,
Ce scărmăna în gheare, un ghem roşu de aţă,
Mai viu ca tanti Aglaia, care vorbea c-o raţă.
Doar firul meu îl trase mârţoaga la căruţă.
Şi-aşa îmi rupse firul, mârţoaga la căruţă...