Lui

Iubitul meu, zămislit din lut,

Bagă bine seama că la început,
Eram doar picuri cristalini de lapte,
Atât de albi şi puri, c-ai fi crezut
Că Hades s-ar fi lăsat de fapte.

Umbla vorba ca-ntr-o epopee,

C-ai să mă porţi prin Calea Lactee
C-ai să mă-nalţi pe gâtul tău prelung,
Să îmi arăţi că-n nori cresc crustacee,
Servite pe ascuns de-un nibelung.

Te-oi săruta naivă cu nesaţ,

M-oi sprijini orbeşte de-al tău braţ,
Plutind prin Raiuri în neştire,
La pomul interzis mâna mea 'nalţ
Să prefac mărul într-o amintire.

Dacă n-ai înţelege acest dar,

Voi scrijeli în scoarţă-un îndrumar,
Împodobit cu vers... ce fantezie!
Să-l descifrezi tacit, când nu apar,
Că am fost gravă... ca o poezie!

Mustrarea II

De prin gerar încoace, tot îmi dă târcoale-un înger ;
Uneori îmi îmbracă păcatele în mici greşeli naive,
Alteori mă face să râd la glumele cu iz pământesc,
Uneori se face că vorbeşte cu alţi trecători de vreme
Şi se plânge că-i îngheaţă aripile de-atâta ignoranţă.
Unii nu-l bagă-n seamă şi-i zâmbesc fugitiv,
Alţii îl alungă de colo-colo că-i orbesc cu aura lui ;
Nu de alta, zic ei, dar iarna se circulă greu…
El se resemneză şi se retrage la birt « La Nae »
Tace şi el cu ceilalţi prăpădiţi la masă…
Mai fac glume când îl văd :
-Iar ai venit la masa tăcerii ?
-Aş prietene, ochii mei aud mult mai multe…
Câteodată se supără şi începe să mă certe,
Nu aşa cum ştiţi voi, indirect doar…
Ba că am călcat cu dreptul strâmb,
Ba că n-am tăcut la timp, ori am vorbit,
Ba că nu l-am luat cu mine-n crâşmă la un vin
Şi câte şi mai câte i se năzar deunăzi.
Numai ce am intrat pe uşă, că îl şi văd rezemat de toc.
Îmi zise mustrător :
- Oi fi plângând tu, dar ai uitat să-ţi fie milă !
M-a lăsat apoi cu dezinteres de soartă ;
Ne mai spionăm reciproc : eu pe-o uşă,
Iar el pe cealaltă…

Sub mantaua lui Gogol

Cel mai des, plouă-n mine iarna,
Cu fel şi fel de aripi nevăzute,
venite parcă să-mi închidă rana,
pulsând de amintiri tăcute.

Şi-atunci mă apăr ca neghiobul,
Sub mantaua de păcate plină
Şi bântui străzile ca orbul,
Cerşind să mi se dea...lumină.

Jocul mâţei

M-am îmbolnăvit de nori şi de speranţe risipite;
Doctorii-mi cântau în ploi, cu moartea care n-o să vină,
Cu boli întârziate, ori cu vreo plantă străină.
Numai Vasile, popa, îmi zise: Boli? Aş, sunt ispite!
Eu repetam în gând: sunt doar ispite!

Mi-aduc aminte noaptea cu salvarea-ntârziată:
Eu mă târam pe burtă după’acea dâră albă,fină,
Iar ei mi se înălţau deasupra ca fagii în lumină.
Perfidă, în naos m-aştepta durerea-ntruchipată.
Tot mă pândea râzând, durerea-ntruchipată!

Noroc că înspre ziuă mi-am amintit de-o mâţă,
Ce scărmăna în gheare, un ghem roşu de aţă,
Mai viu ca tanti Aglaia, care vorbea c-o raţă.
Doar firul meu îl trase mârţoaga la căruţă.
Şi-aşa îmi rupse firul, mârţoaga la căruţă...

Încă mai cred

La mine-n iris se juca o rază,
Atât de blândă, cum n-o ştiam nicicum,
Încât îi râdeam morţii cu emfază
De parcă timpul n-ar muri decum.

Şi Horus mă privea’ntr-o doară
Mirat, de parcă m-ar fi cunoscut,
Îmi zise scurt, cu voce guturală:
-Exişti deci...n-aş mai fi crezut!

-Exist se pare, mai viu ca-ntodeauna!
Port în mine erele complete;
Chiar de fuge timpul, mi-e totuna,
Căci sunt un gând în două suflete.

Nici Persefonei nu-i venea să creadă
Că-s duhul făr’ de cicatrice;
Din vid m-am întors în eneadă;
-Mă ştii, sunt eu- Euridice!

-Ţie, Orfeu, cu dor ţi-aş fi cântat:
Ascultă! Nimic nu s-ar fi întâmplat
Dacă Adam cu Eva ar fi stat
Îmbrăţişaţi sub pom şi-ar fi oftat...

De ce râd poeţii ?

N-o să mă crezi, însă deunăzi, am auzit încet ;
Dezmăţul de cuvinte, transcris de un poet.
-O fi râzând pesemne, îmi zise scurt scripcarul
Şi zău că nu-nţeleg, iar l-a bătut circarul.
-La zaruri? zic în glumă, şi-o fi-ncercat norocul.
-Aş, orice-ar face, dă treişpe, dobitocul!
I-e viaţa toată-un circ, iar el stă să rotească
Ruleta cu pistolul, o ştii, e cea rusească!
-S-o fi-mbătat la birt,că-i săruta pereţii
Şi întreba toţi câinii: care e sensul vieţii?
Se zice că la schit, se jeluia la poartă,
Ba mai ţipa că-l doare că-i lumea asta moartă,
Ba arunca cu pietre în gol, or în vreun geam
Cică s-alunge gogii, pe care nu-i vedeam.
-O fi înnebunit; eu n-am aflat nicicând,
Poet să scrie versuri, auzi şi tu, râzând...
Tot stă cu cerşetorii, lăsându-i să-l lovească,
Iar el le scrie psalmi cu pana îngerească.
Şedea încovoiat, pe scaun, în mansardă
Făcând-o pe actorul, ce ieftină şaradă!
Scotea pe rând, grăbit, doar măştile din ladă
Şi recita poeme din antica Eladă.
Se-opreşte brusc şi-ntreabă cu mâna către cer:
Răspunde-mi Doamne, dară, fluturii de ce pier?
Priveşte-apoi podeaua cu urme bătrâneşti
Şi scrijeleşte într-însa cântările-ngereşti...
Se spune c-ar fi sfânt, zvonea ceasornicarul.
-O fi înnebunit, răspunse scurt scripcarul.

Tablou de iarnă

Aşa sterilă, iarna, pe pietre se desfată
Să mângâie păcatul, cu mâna rece albă.
Mai trec pierduţi doar câinii şi eu, fără de haită
Şi-adulmec umbra celui ce m-alinta odată.

Tot ninge azi pe gene, pe frunţi, pe piei străine
Cu moi si neştiute cuvinte de iubire.
Mă latră câte-un gând cu dorul meu de tine
Să-mi mârâie-un ecou, prelung ca o genune.

Se-ntinde a toate gerul, sigiliu peste buze
Şi-ngheaţă laolaltă clopotniţa şi timpul.
Eu număr aburi vii din trupul unei muze
Să-mi încălzească suflul cu amintiri lehuze.

În parcuri, pe peroane, au amuţit poeţii,
Tot aşteptând să ningă din ceruri cu cerneluri.
Am dărâmat pe rând, în mine, toţi pereţii,
Să scriu cu albe tuşe de dobândirea vieţii.

Olimpul nu mai cânta vreun mit, ori vreo romanţă,
Ci zace pe sub gheţuri, înfrânt ca niciodată.
Doar eu ce-nsemn Tristane, versete de speranţă:
-Cuvântul mi-e ca fulgul... topit de ignoranţă!