Pe mânăstirea-n
piatră,
Am devenit
pământ,
m-am prefăcut în
nori,
copaci, apă şi
vânt
Şi am tăcut ca
noaptea,
Ucisă între sori,
Ştiind că doar în
braţe,
Tu, Doamne,
mă-mpresori.
Tăceau şi ziua,
timpul
Şi toate-au
amuţit
s-asculte pulsul
ierbii
în mine înflorit.
Curgeau clipa si
ora,
ca un pârâu în
vale,
când pieptul meu
urla
un muget lung de
jale.
Mi-e dor de Tine,
Doamne-
E dorul
ancestral-
Prefă-mă iar în
lutul
Cu iz primordial!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu