Autoportret

Stăteam ca mimul în oglindă;

Nu vorbeam nici eu, nici ea

Şi-mi căutam cu palma, ochii,

Sperînd că voi zări ceva.

Ce straniu-mi zic, prea bine...

Oedip greşise mai puţin.

Nu pot decât să tac orbeşte

Şi să mă pierd mai mult în mine.

În parc, eram statuia vie

Priveam cu pleoape de ciment

Natura moartă-n idealuri

Pe note triste din Chopin.

Mă vizita adesea, Iorga

Cerşea mereu pe scări la teatru

Şi îmi dădea citate ştirbe

Din morţii înghiţiţi de veacuri.

-Tot stau pe cea din urmă treaptă

Nici nu trăiesc, dar nici nu mor,

Mă rog, dar nu mai ştiu nicicui,

La Sfântu’ Andrei, la Sfantu’ Aşteaptă...

-Aşază-te şi bea cu mine,

Nu plec niciunde fără sticlă

Te-obişnuişti şi o să-ţi placă

-Hai Iorga, ia: e doar stricnină!

-Cum pişcă asta, fată dragă!

E numai bună să-ţi descriu

Pedeapsa, care mi-a fost dată;

O ştii: e cea cu Prometeu...

-Eu sunt vulturul, se pare

Lui Dumnezeu îi muşc ficatul

Şi zi de zi devin mai lacom,

Şi caut cu nesaţ păcatul.

-Îngenunchează suflete!

Fii liber, aşa mă-ndemn mereu

Dar nu cred că m-aude bine;

O fi surzit niţel.

-Eu cred că mă iubesc copiii...

-Păi ce-ţi veni măi, fato?

-Ieri mi-au făcut graffiti;

Ia uite: ce arată?

-Sunt două aripi, zice

-De înger?

-Aş...de unde? De liliac, se pare.

-Să rătăcesc în noapte...?

-Eu nu ştiu sincer de ce-ţi pasă...

Acuş se crapă zorii zilei;

Mai e o duşcă, hai ia de o bea toată!