Fila de jurnal III

Prieten drag,
De vreme ce nu am primit niciun raspuns de la tine, inclin sa cred ca pe la departamentul ”scrisori nesemnate”, Sant Petru a citit din graba “scrisori neinsemnate”.
Nu am sa repet, asadar, ce am asternut ultima data pe hartie.
Mai stii cum ziceai ca Raiul trece printre noi? iar eu incredintam cu un gest mut. Permite-mi sa te corectez: Raiul trece PRIN noi! Hai sa-l absorbim, deci!
Recunosc ca am fost prea ocupata cu tristetea mea, incat am uitat cum se respira.
Ce-i drept e prima ora dupa doua luni de chinuri, cand ma mai iarta durerea.
Iti scriu pe nerasuflate, prima mea scrisoare de bucurie.
Azi am fost prin curtea manastirii; drumul pietruit se intindea rece pe sub pasii mei. Din cand in cand, indrazneam sa imi arunc ochii spre cerul, ce parea un pic sfidator si gri, cu un soare ce se clatina printre copacii desfrunziti. Cupola lor nu mai era asa majestuoasa, ci pastra o urma de respect si impozanta, ca un veteran de razboi.
Mainele mele purtau firimituri de covrigi de pe palmele intinse, ale copiilor de la intrare.
M-am regasit in linistea din paraclis si in framantatul cerii de pe degete.
Azi nu m-am gandit la mine prin intermediul altcuiva; am fost doar eu si Dumnezeu, intr-o plimbare de iarna.
Ti-am spus ca undeva gresesc, de nu ma pun pe drumul bun. Am gasit cauza: nu las sa fie Voia Lui.
Si ma intreb: noi stim jocul cu liberul arbitru?
Asa, cauze ale nefericirilor mele, sunt multe… si le voi numi rataciri sau urzeli.
Mi-as fi dorit uneori sa cred in soroc si sa pun totul pe baza stelelor.
Aveam si eu o stea la care ma inchinam ca Eminescu, cea a singuratatii. Noroc ca m-am trezit la moarte; la urma urmei, nici el nu credea “sa-nvete a muri vreodata”.
In ultimele zile, am tot muscat voluptos din asta stea, ba pe coridorul spitalelor, pe strada necalcata de ingeri, prin paturile-n care am zacut… M-a incercat cel mai omenesc sentiment: frica.
Am inceput sa ma tem de societate, de normele si punctele lor de vedere, de frustarile oamenilor si intr-un final… de mine.
Cu gandul mortii ma acomodez o data cu boala; si daca n-o fi sa ma ia Dumnezeu curand, macar stiu ca ipohondria mea, m-a facut sa repir cu plamanii plini – Viata.
Stii ce iubesc? Iertarea, prieten drag.Noi ne impiedicam undeva in noi insine: de ce nu ne putem ierta propria persoana?
Mi-am amintit si seara cand am ascultat pilda cu Semanatorul. Sufleteste, am avut indatorirea sa ii raspund:
“ Samanta nenascuta

Imi amintesc zambind, cum alergam prin livada:
Eu de o parte a drumului si Adam de cealalta.
Putin mai in stanga, doi ingeri suflau in cavale
Nespus de frumos… un planset de jale.
In ras nebunesc, nici ca bagai de seama,
Cum mana mea stanga s-a ales cu o poama.
Pesemne, atunci am inceput, sa fiu oase si trup
Doar oase si trup…doar oase si trup…

Subit, s-a descarnat si ingerul de mine;
Uneori ‘l-aud plangand cantari straine.
Si cand apare, parca incep sa mai traiesc,
Si-i tangui ca mi-e dor si ca mi-e gol ceresc.
Ma ia de mana stanga sa-mbratisam pamantul,
Sa aruncam neghina si sa pastrez Cuvantul.
Pesemne, atunci am sadit in lut, trupul lui Hristos
Doar trupul lui Hristos…doar trupul lui Hristos… “

Azi am fost bucuroasa: El mi-a zambit cu o blandete de nedescris si stii ce? De data asta n-am mutit: i-am zambit si eu!
Ti-am zis ca ma tem de mine si ca incep sa uit prietene…
Inchei, rugandu-te sa-mi notezi tu orice pacat in palma mea stanga, si-ti zic ca lui Dumnezeu: nu imi lasa uitarea, ca m-adancesc intru mormant!