Nu soarele, ci
lumânarea din Pateric e izvoară;
la ea, doar
cerbii cu arepi s-adapă,
or rătăciţi, când
îngeri, când oameni cu plugul,
brăzdează tot
Raiul în lung şi în lat,
să vadă şi ei ce
n-a văzut norodul:
întunericul, doar
de lumânare-i luminat.
Ce tablou
clar-obscur s-o deschide,
toţi blânzi şi
tăcuţi dup-o zi de arat,
şezând la o masă
şi calul şi omul,
se văd că-s
acelaşi spirit- nălţat.
Într-un colţ
albăstriu, Gavriil se-nfiripă,
zâmbind străveziu
şi plăpând ca un abur,
cu glasul de
flutur ce-ar voi să le zică:
Nu plângeţi, urcuşul
miroase-a tămâie...
şi-i bine şi cald,
sus aici, într-un staul!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu