joi, 24 ianuarie 2013

N'are titlu că are mesaj



Huliţi-mă cu pietre, căci am păcătuit!
Păcatul meu major, e lesne...am iubit.
Tu, mamă, cordonul meu prelung la astre,
Ombilical cordon, cu fundele albastre...
Voi, bunici, gutui cu puf tomnatic,
Culeşi doar din gutuiul de stele, cel atavic.
Tu, fratele, ce uiţi că Domnu-ţi dă-nsutit,
Doar să ceri răsăritul, iar nu un asfinţit!
Tu, tată, dispreţul meu de mine-n lirism,
Ce-ţi îmbraci umilinţa în negru, cu cinism.
Tu, cel ce-ţi laşi talpa-n al meu stern,
Sub pasul de pe fugă, iubirea îţi aştern.
Voi, cei ce spuneţi încă, ”ei, haide, că putem”...
Pe toţi eu, laolaltă vă-njur şi vă blestem!
Să vă înghită Raiul şi viermii de lumină,
De sus, din păr, la creier şi până la slănină!
Să mergeţi doar desculţi, din iarnă în prier,
Pe drumul către sine, unde toţi ceilalţi, pier!
Eu...mă dezbrac de haine şi de cei doi arginţi,
Să îmi plâng bucuria şi dragostea cu dinţi.
Apoi am să mă lepăd de moartea din oglindă,
Ce-mi murmură mai hâtru, de iarnă, o colindă.
Urâto, ce îmi eşti! De tine, nu mi-e teamă
Scăpare să-mi fii mie, în braţe, vino, ia-mă!
Am auzit că în sat, e lipsă de eroi,
Hai vino, tu, tăcere, de cărni să mă jupoi!
M-oi descuama de toţi, ca foile de ceapă,
Să-mi cadă-ncet, pe rând, durerile-n apă.
Scheletul să rămână, cel de suflet beteag,
Ascuns printre pământuri, în neştiut huceag.
Căci ologit a fost, de toţii, rând pe rând,
Când încercam atât: să pun inima-n gând.
Aţi înţeles desigur că lumea-i supărarea,
Dar eu port vânătăi, că-i prea strâmtă cărarea.
M-apasă două ziduri, din fier-beton armat,
Unul e negru vânăt, altul alb, mai pătat...
De calc, eu am trei umbre sub pasul de stafie,
Şi eu sunt cea mai neagră, şi nici nu ştiu de-s vie.
De-atâţia ani de zile, m-aţi îmbrăcat cu in,
Un giulgiu alb, să-mi ţie cuţitul lângă vin.
Ei, la aşa festin, am să mă-mbăt cu îngeri,
Pe lacul meu de lacrimi, încoronat cu nuferi.
De frig am să mă apăr, cu inima drept torţă,
Şi-am să-mi descos pe rând, cămaşa mea de forţă...








Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu