Ghiceam de ani de
zile, trecutul, doar atât.
Aveam un soi de
rune, ascunse într-un rât,
Cadoul meu de
nuntă, sau poate de ignat...
Fir-ar să fie
dar, că iarăşi am uitat!
Ţin minte, da,
ştiu sigur, c-am fost o lăptăreasă,
Mulgeam din nori,
idei, cu izuri de melasă;
Le-amestecam cu
dor şi aripa-mi de cretă
Şi ştiţi şi voi
apoi, am devenit poetă...
Ce boemie, ah! să
pot să-mi plâng căderea,
Cerneala, al meu
sânge, şi dulce dar ca mierea.
Ce mai priveam-n
oglindă apusu-mi îngeresc,
Prin gaura de
cheie, cum era mai firesc...
Priveam şi-n
piept, desigur, iubirea în ventricol;
Aveam cusut în
stern acest fermoar ridicol,
Era moda
pe-atunci, cu-o inimă rănită,
s-o-ntorci pe
dos, decât, de era oblojită.
Ţin minte cel mai
bine, cum s-a produs uitarea:
Pluteam pe ochiul
hristic-albastru viu ca marea,
Când, pe la
jumătate, mi-am coborât privirea,
Ca Petru, către
valuri, în loc să-i simt Iubirea.
Aşa am ajuns
muza, unui Dali urban,
Să-l fac să-şi
amintească o viaţă de Tristan,
Chiar dacă îl
iubeam cu-un dor necunoscut,
Gala n-am fost decât...
tablou de împrumut.
De-atunci de
nebunie, nu mă mai tem deloc,
Şi-mi leg din cer
pe gât, o funie, pe loc,
Un ştreang din
norii albi, ce-mi poartă legănarea,
Când eu încă
aştept, prea dragă, aşteptarea...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu