Cât mi-aş dori
să-mi ating îngerul cu-aripa,
să nu-mi mai stea
în spate- privitorul mut la teatru,
ori în lături-zid
de gânduri de-ndreptare,
să fim doar noi,
faţă în faţă- oglinda-mi de neom în om.
Deasupra va
veghea cel mai aprins luceafăr- clipa,
iar ceasul turn
va bate ora fără timp, la fix, desigur,
să amintească
apelor, naturii deopotrivă,
că strălucirea
lor s-a prefăcut- conştiinţă divină.
Cât mi-aş dori să
zic: miluieşte suflete al meu pe Domnul;
Să nu-mi mai stea
la uşi-cerşetorul de căldură,
să-mi vină ghem
la piept, sufletul meu- fetus astral.
Căci tare mult a
umblat să îmi învie eul;
un eu infinit, cu
rădăcini de lut;
un lut nefinisat,
decât cu plâns, ce-nmoaie nefiinţa.
El, un fel de
înger al meu, oglindă fără pene,
Singurul înger, uşor
transparent, cald la pipăit,
atâta doar cât să
nu fie vulgar, lumesc întocmai.
Atunci, doar
atunci, suflete al meu,
am să scutur din
mădulare vina- măduva poroasă,
ca în sfârşit să
pot zice:
Doamne Iisuse
Hristoase, miluieşte-mă pe mine, bucuroasa!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu