sâmbătă, 5 ianuarie 2013

La Enoh, chemare




Odată, la sfârşit de an,
se-oprise inima în veac,
cu iz de mir, cu iz de fum,
în paşii surzi ce-i desprindeam,
de loc, de om şi chiar de trup,
la uşa care-mi bătea toaca,
să îmi deschidă Sfântul Duh.
Nici eu nu ştiu cum aşteptam,
prin viii morţi şi morţii vii,
eu cal, ori câine- spirit alb,
pe jos, la Belzebut în prag,
cu-un pas în urmă, altu-n faţă,
cătând să prefac smoala-n gheaţă.
Aveam să aflu mai apoi,
de ce plângeam fără motiv,
din ochiul drept, din ochiul stâng,
un dor astral de mai demult,
din Raiu-n care am să şad,
căci plânsu-mi a topit un iad...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu