Odată, la sfârşit
de an,
se-oprise inima
în veac,
cu iz de mir, cu
iz de fum,
în paşii surzi
ce-i desprindeam,
de loc, de om şi
chiar de trup,
la uşa care-mi
bătea toaca,
să îmi deschidă
Sfântul Duh.
Nici eu nu ştiu
cum aşteptam,
prin viii morţi
şi morţii vii,
eu cal, ori
câine- spirit alb,
pe jos, la
Belzebut în prag,
cu-un pas în
urmă, altu-n faţă,
cătând să prefac
smoala-n gheaţă.
Aveam să aflu mai
apoi,
de ce plângeam
fără motiv,
din ochiul drept,
din ochiul stâng,
un dor astral de
mai demult,
din Raiu-n care
am să şad,
căci plânsu-mi a
topit un iad...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu