Testament

Am modelat în lut, necreaţii eu,

Din scânteiri aprinse şi din Dumnezeu.

Nici mama, nici oglinda, nu m-au recunoscut,

În trupul meu de flutur, în care-am renăscut.

Zburam prin tei sălbatici, ori flori de iasomie,

Scriind cu nori pe foi, pierdută-o poezie.

Aveam ca public ţintă, doi grauri pe o creastă,

Ce-mi pipăiau cu ciocu’, trăirea într-o coastă.

Aşa mi-au amintit fiinţa mea dintâi,

Cu stih de întristare, în ochii mei căprui.

Ştiam că lumea cere să laşi un testament,

Şi cum n-aveam cerneală, ori sul de pergament,

Le-am modelat pe veci, cu unghia-ntr-o stâncă,

O rană din Iisus... nevindecată, încă.

Răspuns

Mi-a crescut rugăciunea a mută,

Cînd ea urlă în piept neştiută,

Anonimă ca vântul, ca apa,

Ca pământul ce-l scarmănă sapa.

Pe braţe o poartă doi îngeri,

Cheflii şi cu damf de înfrângeri,

Ba mi-o lasă pe jos în mocirlă,

Să o roadă de-un colţ, o şopârlă.

Îi răspunde vreun flutur confuz,

De-o înalţă din locul mofluz,

Să devină atomul din nori,

Scânteind între cei şapte sori.

Ea se scurge a ploaie pe piele,

În fiorii mei rupţi dintre stele,

Când la cer aşteptam un răspuns,

Mi s-a dat lecuirea prin plâns.

Mi-a crescut rugăciunea în coastă,

De m-aruncă-n genunchi de pe creastă,

Ca să-I simt dar în trup, mângâierea,

Când Hristos mi-a răspuns cu tăcerea.

Bilanţ

Se face odată, la un timp,
În colţul camerei anoste,
Să chem un înger în răstimp,
Eu, pui de bogdaproste.

Mă scutur, chip de arlechin,
De măştile pictate,
Să-mi râdă eul cel mai fin,
Din vieţile uitate.

El mă intreabă ce-am făcut,
Eu râd, de-amorul artei
Şi-i zic că am crescut, atât
pân-la piciorul broaştei.

Dietă de Bucureşti

M-a subţiat şi ora pân-la os,
Să-mi fac trupul zvelt şi mai frumos-
Scheletul străveziu mi-e ca un flutur,
Şovăielnic, doar, precum un murmur.

M-am subţiat să intru în metrou,
Ghem cu săracii din ghetou,
Cu filosofi, copii, ori gospodine,
Înghesuiţi în nări, ce devin parţi din mine.

M-a subţiat oraşu ăst’ de fum,
De îl inspir pe gât cu nori de scrum,
Şi îl scuip uneori, în moi cuvinte-
Poemele cu viii din morminte.

M-a subţiat iubirea mea de muză,
Şi-acum ea zace anostă şi confuză.
Fragilă mi se-arată numai mie;
Un duh ce în altar, doar mai învie.

M-au subţiat ca steagul de paradă
Si cer câini cu cozonaci în coadă;
M-au subţiat de râs, de plâns şi chiar de cuget,
Însă nu m-au subţiat până la suflet.

de atata ninsoare,
ingerii au inceput sa poarte doliu
si nici crengile pomilor nu sunt departe,
de a se sinucide in repetate randuri
cu turturi, unde in loc de scorbura,
or naste cu totii- harakiri...

E prea puţin

Şi tot e prea puţin să-ţi pipăi doar tăcerea,

Un os ce-mi stă în gât, când caut mângâierea.

E prea puţin o mână cu degetele albe,

s-o port ca amintire cu zâmbetele grave.

E prea puţin o moarte, să învăţ învierea

Un gând de viitor şi amărui ca fierea.

E prea puţin ştii bine, sărutul frunte-n frunte,

Ce ţi l-am dat iubite, acolo sus pe munte.

E prea puţin un Minos, în al său labirint,

Când de însingurare, un muget îi resimt.

E prea puţină moarte, să-mi fie evadare,

În griul labirint, închis fără scăpare.

E prea puţin o aripă albastră-n loc de două,

Când râcâi omoplatu',  să-mi nască una nouă.

E prea puţin de tine, să cresc o despărţire,

Să mă înalţ beteagă, ca orbul în neştire.

Norodul strigă mut, o mantră de jignire,

Şi cere din păcat o nouă răstignire.

Pentru aşa o zi, mocirla asta toată,

Iisus de s-ar întoarce, ar mai muri o dată!

Tăcerea ta

Tăcerea ta m-apasă, 
ca o pasăre, ce şi-a frânt zborul;

nu pot s-o iau la piept, vezi bine,

dar nici, să-i dau ocolul...

Mă-nchin atunci, aripei lăsate,

şi mi-o fac inimă şi frunte,

de o sărut în plâns, cu buze arse-

icoana noastră pentru vremuri crunte.

Te văd atunci, ca pe o fantasmă,

sălbatec, cum la piept mă-nvălui,

şi mă lipesc în fugă, de fereastră,

să îţi văd paşii, unde ţi-i mai nărui.

De după geam, răspunde un ecou,

şi-i verde conturat în anotimp,

iar eu ciulesc urechile s-aud,

bătăile din piept, în contratimp.

Tăcerea ta mă-mbie ca un cânt,

cu note de amor şi de angoasă,

şi-n mine toate-s vii, decât oricând,

când inima, tu, mi-o prefaci în casă.