Tăcerea ta

Tăcerea ta m-apasă, 
ca o pasăre, ce şi-a frânt zborul;

nu pot s-o iau la piept, vezi bine,

dar nici, să-i dau ocolul...

Mă-nchin atunci, aripei lăsate,

şi mi-o fac inimă şi frunte,

de o sărut în plâns, cu buze arse-

icoana noastră pentru vremuri crunte.

Te văd atunci, ca pe o fantasmă,

sălbatec, cum la piept mă-nvălui,

şi mă lipesc în fugă, de fereastră,

să îţi văd paşii, unde ţi-i mai nărui.

De după geam, răspunde un ecou,

şi-i verde conturat în anotimp,

iar eu ciulesc urechile s-aud,

bătăile din piept, în contratimp.

Tăcerea ta mă-mbie ca un cânt,

cu note de amor şi de angoasă,

şi-n mine toate-s vii, decât oricând,

când inima, tu, mi-o prefaci în casă.