Şi tot e prea
puţin să-ţi pipăi doar tăcerea,
Un os ce-mi stă
în gât, când caut mângâierea.
E prea puţin o mână
cu degetele albe,
s-o port ca amintire
cu zâmbetele grave.
E prea puţin o
moarte, să învăţ învierea
Un gând de viitor
şi amărui ca fierea.
E prea puţin ştii
bine, sărutul frunte-n frunte,
Ce ţi l-am dat
iubite, acolo sus pe munte.
E prea puţin un
Minos, în al său labirint,
Când de
însingurare, un muget îi resimt.
E prea puţină
moarte, să-mi fie evadare,
În griul
labirint, închis fără scăpare.
E prea puţin o
aripă albastră-n loc de două,
Când râcâi
omoplatu', să-mi nască una nouă.
E prea puţin de
tine, să cresc o despărţire,
Să mă înalţ
beteagă, ca orbul în neştire.
Norodul strigă
mut, o mantră de jignire,
Şi cere din păcat
o nouă răstignire.
Pentru aşa o zi,
mocirla asta toată,
Iisus de s-ar
întoarce, ar mai muri o dată!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu