Autoportret

Stăteam ca mimul în oglindă;

Nu vorbeam nici eu, nici ea

Şi-mi căutam cu palma, ochii,

Sperînd că voi zări ceva.

Ce straniu-mi zic, prea bine...

Oedip greşise mai puţin.

Nu pot decât să tac orbeşte

Şi să mă pierd mai mult în mine.

În parc, eram statuia vie

Priveam cu pleoape de ciment

Natura moartă-n idealuri

Pe note triste din Chopin.

Mă vizita adesea, Iorga

Cerşea mereu pe scări la teatru

Şi îmi dădea citate ştirbe

Din morţii înghiţiţi de veacuri.

-Tot stau pe cea din urmă treaptă

Nici nu trăiesc, dar nici nu mor,

Mă rog, dar nu mai ştiu nicicui,

La Sfântu’ Andrei, la Sfantu’ Aşteaptă...

-Aşază-te şi bea cu mine,

Nu plec niciunde fără sticlă

Te-obişnuişti şi o să-ţi placă

-Hai Iorga, ia: e doar stricnină!

-Cum pişcă asta, fată dragă!

E numai bună să-ţi descriu

Pedeapsa, care mi-a fost dată;

O ştii: e cea cu Prometeu...

-Eu sunt vulturul, se pare

Lui Dumnezeu îi muşc ficatul

Şi zi de zi devin mai lacom,

Şi caut cu nesaţ păcatul.

-Îngenunchează suflete!

Fii liber, aşa mă-ndemn mereu

Dar nu cred că m-aude bine;

O fi surzit niţel.

-Eu cred că mă iubesc copiii...

-Păi ce-ţi veni măi, fato?

-Ieri mi-au făcut graffiti;

Ia uite: ce arată?

-Sunt două aripi, zice

-De înger?

-Aş...de unde? De liliac, se pare.

-Să rătăcesc în noapte...?

-Eu nu ştiu sincer de ce-ţi pasă...

Acuş se crapă zorii zilei;

Mai e o duşcă, hai ia de o bea toată!

Când lumina doare

Nici nu ştiu cum s-a-ntâmplat,

Stăteam niţel întinsă-n pat,

Când din dulapul putrezit,

Cerber rosti: „Bine-ai venit!”

Ce glumă proastă-a morţii;

Să mă invite, auzi, împotriva sorţii.

-Îmi port moartea doar în gând,

Învii, când alţii cad la rând!

-Nu aparţin nicicui, niciunde;

Cadranul meu n-are secunde!

Şi chiar de-s boţ de lut mânjit,

Eu port în suflu- infinit...

-În ţara mea, eu sunt Alice

Descopăr totul ca prin vis,

Şi de mi-or cere epitaf,

Am iepurele caligraf!

Rescriu elogiul nebuniei,

Pe marginea prăpastiei.

Şi mă alintă în cătun:

„micul pălărier nebun”.

Mai sunt şi vierme câteodat’

La gât am ceasul înnodat,

Să ştiu îndată să mă bucur,

C-am să mă prefac în flutur.

-Evo, fără pic de minte,

Ascultă-mă şi ia aminte:

Ai trăit numai în gând;

Timpul nu a stat nicicând!

Doar moartea-i poartă-n infinit

Iar de zbori spre Răsărit,

Lui Dedal dă-i ascultare:

Nu te-apropia de Soare!

Azi

Azi, ne-am despărţit pentru a mia oară;

Tu de mine, eu… de mine şi de Dumnezeu

Şi nu credeam c-o să mă doară

Să fiu doar eu şi eu şi eu…

Azi, crucea mi-e înfrântă-n doruri grele;

În dorul tău, dor de chipul cel lumesc

Şi-s pline gândurile mele

De gol ceresc… doar gol ceresc…

Azi, mă-mbăt şi plâng până-nspre dimineaţă;

Pe Chopin mi-l fac prieten de pahar

Şi pe-o cântare săltăreaţă,

Regretele vin iar şi iar şi iar…

Azi, am pretins că de nimic nu-mi pasă;

Cu dracul am băut tot ce-am avut

Şi îngerul meu i-a căzut apoi, în plasă;

De-aş fi ştiut, măcar de-aş fi ştiut…

Un alt fel de fabulă

-"Soma sema", rosti-ntrerupt brotacul.

Şedea-n căuş de palme, ca perla într-o scoică

Luând aer de rege, pe balta-aproape seacă.

I-aş fi zâmbit la rându-mi, dar n-a fost cu putinţă

Purta haina cu bube, era hidos săracul.

Nu mă mira nicicum că îmi rostise vorbe,

Nici c-avea vocea dură, ori că purta manşete.

Mă instiga doar faptul, c-aş fi-ncercat se pare,

Să îi opresc suflarea c-o scurtă sărutare.

Mă fâstâcii prea lesne şi ca să curm tăcerea,

Am început să murmur un cânt despre Ulise.

-Am să te las pe-un nufăr, e-o mică pată albă

Eu cred că se îmbină un pic de negru hâd

c-un strop de intangibil... pe alocuri.

-Straşnic acord, auzi? Manşetele perlate nu dau bine

pe-orişicare spectru, pe-acesta...nicidecum!

-Oi fi şi tu vreun prinţ! şi fără să bag seama,

făcu o săritură la polul nesfărşit...

-M-oi logodi cu moartea, ea îmi va sta aproape

Şi ne-om jura iubire, întru eternitate!

Dar am rămas lut, scăldat de apa moartă,

Să mai încerc păcatul, alene, cu vreun deget

Şi să moi talpa pământească,

În mlaştina numită, simplu - "viaţă".

În grădina lui Brâncuşi

-Înălţimea voastră, spuse greierele sfios,
Am sa vă-ndrug îndată un cântec duios.
Răspunse numai vântul, şi-n glasul în surdină
Părea că timpul tace şi sfinţii i se-nchină.
Vădit întemniţat de dragostea ce-i poartă,
Îşi aranjă reverul, la haina veche, coaptă.
-Am să încep Mărito... să-mi fie cu iertare
E o baladă scurtă, un cântec de-ntristare:

" Sfinxul meu cu gât prelung,
doar aştrii-n tâmple îţi ajung,
Pe trup te-mbracă străvezii,
aripi de fluturi stacojii,
Pe chipul-nalt cu fruntea lată,
se plimbă zeii laolaltă...
Doar eu abia te văd la faţă
Şi îmi port râsul de paiaţă.
-Coboară-te la mine-n scenă
Şi clipa-o deveni perenă!
-De ce nu vezi că ani de-a rândul,
Doar eu ţi-am sărutat pământul?
-Nu ai aflat că printre stele,
Nasc toate cânturile mele?
-Tu nu vei mai călca pe pietre
 C-om moşteni Raiul drept zestre!
-Aruncă mărul ca prin vis
Şi 'om muşca din paradis!"

Tăcură deopotrivă vioara şi arcuşul,
Parcă în aşteptare să i se dea răspunsul.
Miop şi făr’ de vlagă, se chinuia, săracul,
Tot către albe ceruri, înălţându-şi capul.
Însă pe neştiute, ca într-o scurtă visare,
Credea că-n fapt iubeşte o neatinsă floare.
Şi ce neşansă sta deasupra prăpăditului:
Căci iubea orbeşte, coloana infinitului...

Lui

Iubitul meu, zămislit din lut,

Bagă bine seama că la început,
Eram doar picuri cristalini de lapte,
Atât de albi şi puri, c-ai fi crezut
Că Hades s-ar fi lăsat de fapte.

Umbla vorba ca-ntr-o epopee,

C-ai să mă porţi prin Calea Lactee
C-ai să mă-nalţi pe gâtul tău prelung,
Să îmi arăţi că-n nori cresc crustacee,
Servite pe ascuns de-un nibelung.

Te-oi săruta naivă cu nesaţ,

M-oi sprijini orbeşte de-al tău braţ,
Plutind prin Raiuri în neştire,
La pomul interzis mâna mea 'nalţ
Să prefac mărul într-o amintire.

Dacă n-ai înţelege acest dar,

Voi scrijeli în scoarţă-un îndrumar,
Împodobit cu vers... ce fantezie!
Să-l descifrezi tacit, când nu apar,
Că am fost gravă... ca o poezie!

Mustrarea II

De prin gerar încoace, tot îmi dă târcoale-un înger ;
Uneori îmi îmbracă păcatele în mici greşeli naive,
Alteori mă face să râd la glumele cu iz pământesc,
Uneori se face că vorbeşte cu alţi trecători de vreme
Şi se plânge că-i îngheaţă aripile de-atâta ignoranţă.
Unii nu-l bagă-n seamă şi-i zâmbesc fugitiv,
Alţii îl alungă de colo-colo că-i orbesc cu aura lui ;
Nu de alta, zic ei, dar iarna se circulă greu…
El se resemneză şi se retrage la birt « La Nae »
Tace şi el cu ceilalţi prăpădiţi la masă…
Mai fac glume când îl văd :
-Iar ai venit la masa tăcerii ?
-Aş prietene, ochii mei aud mult mai multe…
Câteodată se supără şi începe să mă certe,
Nu aşa cum ştiţi voi, indirect doar…
Ba că am călcat cu dreptul strâmb,
Ba că n-am tăcut la timp, ori am vorbit,
Ba că nu l-am luat cu mine-n crâşmă la un vin
Şi câte şi mai câte i se năzar deunăzi.
Numai ce am intrat pe uşă, că îl şi văd rezemat de toc.
Îmi zise mustrător :
- Oi fi plângând tu, dar ai uitat să-ţi fie milă !
M-a lăsat apoi cu dezinteres de soartă ;
Ne mai spionăm reciproc : eu pe-o uşă,
Iar el pe cealaltă…