Când lumina doare

Nici nu ştiu cum s-a-ntâmplat,

Stăteam niţel întinsă-n pat,

Când din dulapul putrezit,

Cerber rosti: „Bine-ai venit!”

Ce glumă proastă-a morţii;

Să mă invite, auzi, împotriva sorţii.

-Îmi port moartea doar în gând,

Învii, când alţii cad la rând!

-Nu aparţin nicicui, niciunde;

Cadranul meu n-are secunde!

Şi chiar de-s boţ de lut mânjit,

Eu port în suflu- infinit...

-În ţara mea, eu sunt Alice

Descopăr totul ca prin vis,

Şi de mi-or cere epitaf,

Am iepurele caligraf!

Rescriu elogiul nebuniei,

Pe marginea prăpastiei.

Şi mă alintă în cătun:

„micul pălărier nebun”.

Mai sunt şi vierme câteodat’

La gât am ceasul înnodat,

Să ştiu îndată să mă bucur,

C-am să mă prefac în flutur.

-Evo, fără pic de minte,

Ascultă-mă şi ia aminte:

Ai trăit numai în gând;

Timpul nu a stat nicicând!

Doar moartea-i poartă-n infinit

Iar de zbori spre Răsărit,

Lui Dedal dă-i ascultare:

Nu te-apropia de Soare!