În grădina lui Brâncuşi

-Înălţimea voastră, spuse greierele sfios,
Am sa vă-ndrug îndată un cântec duios.
Răspunse numai vântul, şi-n glasul în surdină
Părea că timpul tace şi sfinţii i se-nchină.
Vădit întemniţat de dragostea ce-i poartă,
Îşi aranjă reverul, la haina veche, coaptă.
-Am să încep Mărito... să-mi fie cu iertare
E o baladă scurtă, un cântec de-ntristare:

" Sfinxul meu cu gât prelung,
doar aştrii-n tâmple îţi ajung,
Pe trup te-mbracă străvezii,
aripi de fluturi stacojii,
Pe chipul-nalt cu fruntea lată,
se plimbă zeii laolaltă...
Doar eu abia te văd la faţă
Şi îmi port râsul de paiaţă.
-Coboară-te la mine-n scenă
Şi clipa-o deveni perenă!
-De ce nu vezi că ani de-a rândul,
Doar eu ţi-am sărutat pământul?
-Nu ai aflat că printre stele,
Nasc toate cânturile mele?
-Tu nu vei mai călca pe pietre
 C-om moşteni Raiul drept zestre!
-Aruncă mărul ca prin vis
Şi 'om muşca din paradis!"

Tăcură deopotrivă vioara şi arcuşul,
Parcă în aşteptare să i se dea răspunsul.
Miop şi făr’ de vlagă, se chinuia, săracul,
Tot către albe ceruri, înălţându-şi capul.
Însă pe neştiute, ca într-o scurtă visare,
Credea că-n fapt iubeşte o neatinsă floare.
Şi ce neşansă sta deasupra prăpăditului:
Căci iubea orbeşte, coloana infinitului...