-"Soma sema", rosti-ntrerupt brotacul.
Şedea-n căuş de palme, ca perla într-o scoică
Luând aer de rege, pe balta-aproape seacă.
I-aş fi zâmbit la rându-mi, dar n-a fost cu putinţă
Purta haina cu bube, era hidos săracul.
Nu mă mira nicicum că îmi rostise vorbe,
Nici c-avea vocea dură, ori că purta manşete.
Mă instiga doar faptul, c-aş fi-ncercat se pare,
Să îi opresc suflarea c-o scurtă sărutare.
Mă fâstâcii prea lesne şi ca să curm tăcerea,
Am început să murmur un cânt despre Ulise.
-Am să te las pe-un nufăr, e-o mică pată albă
Eu cred că se îmbină un pic de negru hâd
c-un strop de intangibil... pe alocuri.
-Straşnic acord, auzi? Manşetele perlate nu dau bine
pe-orişicare spectru, pe-acesta...nicidecum!
-Oi fi şi tu vreun prinţ! şi fără să bag seama,
făcu o săritură la polul nesfărşit...
-M-oi logodi cu moartea, ea îmi va sta aproape
Şi ne-om jura iubire, întru eternitate!
Dar am rămas lut, scăldat de apa moartă,
Să mai încerc păcatul, alene, cu vreun deget
Şi să moi talpa pământească,
În mlaştina numită, simplu - "viaţă".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu