sâmbătă, 1 iunie 2013
luni, 20 mai 2013
Dietă de Bucureşti
M-a subţiat şi ora pân-la os,
Să-mi fac trupul zvelt şi mai frumos-
Scheletul străveziu mi-e ca un flutur,
Şovăielnic, doar, precum un murmur.
M-am subţiat să intru în metrou,
Ghem cu săracii din ghetou,
Cu filosofi, copii, ori gospodine,
Înghesuiţi în nări, ce devin parţi din mine.
M-a subţiat oraşu ăst’ de fum,
De îl inspir pe gât cu nori de scrum,
Şi îl scuip uneori, în moi cuvinte-
Poemele cu viii din morminte.
M-a subţiat iubirea mea de muză,
Şi-acum ea zace anostă şi confuză.
Fragilă mi se-arată numai mie;
Un duh ce în altar, doar mai învie.
M-au subţiat ca steagul de paradă
Si cer câini cu cozonaci în coadă;
M-au subţiat de râs, de plâns şi chiar de cuget,
Însă nu m-au subţiat până la suflet.
miercuri, 27 martie 2013
E prea puţin
Şi tot e prea
puţin să-ţi pipăi doar tăcerea,
Un os ce-mi stă
în gât, când caut mângâierea.
E prea puţin o mână
cu degetele albe,
s-o port ca amintire
cu zâmbetele grave.
E prea puţin o
moarte, să învăţ învierea
Un gând de viitor
şi amărui ca fierea.
E prea puţin ştii
bine, sărutul frunte-n frunte,
Ce ţi l-am dat
iubite, acolo sus pe munte.
E prea puţin un
Minos, în al său labirint,
Când de
însingurare, un muget îi resimt.
E prea puţină
moarte, să-mi fie evadare,
În griul
labirint, închis fără scăpare.
E prea puţin o
aripă albastră-n loc de două,
Când râcâi
omoplatu', să-mi nască una nouă.
E prea puţin de
tine, să cresc o despărţire,
Să mă înalţ
beteagă, ca orbul în neştire.
Norodul strigă
mut, o mantră de jignire,
Şi cere din păcat
o nouă răstignire.
Pentru aşa o zi,
mocirla asta toată,
Iisus de s-ar
întoarce, ar mai muri o dată!
duminică, 24 martie 2013
Tăcerea ta
Tăcerea ta m-apasă,
ca o pasăre, ce şi-a frânt zborul;
ca o pasăre, ce şi-a frânt zborul;
nu pot s-o iau la
piept, vezi bine,
dar nici, să-i
dau ocolul...
Mă-nchin atunci,
aripei lăsate,
şi mi-o fac inimă
şi frunte,
de o sărut în
plâns, cu buze arse-
icoana noastră
pentru vremuri crunte.
Te văd atunci, ca
pe o fantasmă,
sălbatec, cum la
piept mă-nvălui,
şi mă lipesc în
fugă, de fereastră,
să îţi văd paşii,
unde ţi-i mai nărui.
De după geam,
răspunde un ecou,
şi-i verde
conturat în anotimp,
iar eu ciulesc
urechile s-aud,
bătăile din
piept, în contratimp.
Tăcerea ta
mă-mbie ca un cânt,
cu note de amor
şi de angoasă,
şi-n mine toate-s
vii, decât oricând,
când inima, tu,
mi-o prefaci în casă.
marți, 19 martie 2013
Priviţi...primiţi?
Priviţi cum v-au minţit părinţii
Cu Dumnezeu-n zeii care sunteţi,
Mai falnici decât cerul şi pământul,
De parcă n-aţi muri grămadă, cu tot lutul.
Priviţi cum aţi crescut în pântec plumb,
Şi vă minţeaţi în gând, că-i aur scump,
Cum n-aţi fi vrut să îl vedeţi de fel,
Că-i gol matern dintre o ea şi-un el.
Priviţi cum v-au minţit cu nemurirea,
C-ar fi o soră blândă cu iubirea,
Clişee, ce s-au dat apoi drept chipuri,
Că sunteţi voi, al vieţii dulci tertipuri.
Priviţi de aţi putea, la polul inamic,
Cum v-ati clădit o viaţă de nimic.
De aţi vedea ce zace pe sub voi,
V-aţi plânge, cu frunţile-n noroi,
Rugându-l pe el ca pe icoană,
Să vă dea Raiul, numai de pomană…
Priviţi crescând iluzia, pe zid-
o viperă, ce scuipă cu acid,
idei crescute-n veşteji mărăcini
să vă transforme-n muţii arlechini.
La un aşa spectacol aberant,
Îmi arunc pasu-n iad, exuberant,
De unde nasc cele mai albe stele,
Din smoala arsă, a tinereţii mele,
Dar vreau să stiu şi eu un amănunt:
Şi dacă sunt… de ce mai sunt ?
În câte iaduri am să cat eu pace,
Doar doar, în faţa crucii-oi tace ?
sâmbătă, 16 martie 2013
Linie fină
Buricul degetului
făcea ce ştia mai bine:
desena inimi pe
geam;
doar doar…mi s-o
deschide vreuna,
din falange…până-n
creier,
din creier până-n
glob.
Globul ceresc
desigur…
Căci, ştiţi şi
voi că inimile perfecte
iau mereu forma
soarelui.
Aşa e datina.
Mai veneau unii
modernişti, care chipurile,
au inventat, auzi…
inima ca sistem respirator…
Atât ;
restul cica-ar fi
fost demodat.
S-a vândut bine o vreme,
primind mereu o Cola gratis…
cum altfel…decât rece ,
ca gheaţa!
La urma urmei,
orice invenţie,
trebuie făcută cu cap…
Şi uite-aşa s-a dus vestea
că inima are doar forma fricii.
Şi s-a dat al
naibii de bine,
neuitând să i
se-adauge mereu un bonus,
în bani, desigur.
Acolo stătea
vânzătoarea, cu un zâmbet crăcănat,
ce invita
mieroasă:
« Ia tot ce
doreşti Mitzi,
îmi aduci tu
banii mai tarziu… »
Acesta este
postmodernismul :
când inima ia toate formele,
mai puţin cea a
ei;
că de atâta
zbucium şi-a uitat-o.
O veţi găsi confuză,
holbându-se-n oglindă,
ea şi câţiva prieteni anonimi,
schizofrenici, de
altfel,
întrebându-se
sine pe sine,
« Da ‘ eu
cine sunt ? »
-Hm, Hm, răspunde
Sinea,
Permiteţi să
raportez:
m-am ascuns în
legitimă-aparare,
postmoderniştii,
au pornit focul,
cu Cola rece ca
gheaţa
si n-au văzut că
deranjau…cina
-Ce cină, mă?
vorbeşte clar !
-Cea de taină, desigur.
Dumnezeu stă ascuns
în inimă:
dacă n-o ţinem
deschisă, se sufocă!
De priviţi mai
atent, în oglindă,
aţi vedea cum Domnul
dă la peşte
cu diavolul,
drept vierme,
când diavolu’şi pune-n
undiţă momeală,
în loc de râmă…îndumnezeirea !
Atunci, într-un act salvator,
buricul degetului
făcea ce ştia mai bine,
desena inimi pe
geam… şi-n mine.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)