Priviţi...primiţi?

Priviţi cum v-au minţit părinţii
Cu Dumnezeu-n zeii care sunteţi,
Mai falnici decât cerul şi pământul,
De parcă n-aţi muri grămadă, cu tot lutul.
Priviţi cum aţi crescut în pântec plumb,
Şi vă minţeaţi în gând, că-i aur scump,
Cum n-aţi fi vrut să îl vedeţi de fel,
Că-i gol matern dintre o ea şi-un el.
Priviţi cum v-au minţit cu nemurirea,
C-ar fi o soră blândă cu iubirea,
Clişee, ce s-au dat apoi drept chipuri,
Că sunteţi voi, al vieţii dulci tertipuri.
Priviţi de aţi putea, la polul inamic,
Cum v-ati clădit o viaţă de nimic.
De aţi vedea ce zace pe sub voi,
V-aţi plânge, cu frunţile-n noroi,
Rugându-l pe el ca pe icoană,
Să vă dea Raiul, numai de pomană…
Priviţi crescând iluzia, pe zid-
o viperă, ce scuipă cu acid,
idei crescute-n veşteji mărăcini
să vă transforme-n muţii arlechini.
La un aşa spectacol aberant,
Îmi arunc pasu-n iad, exuberant,
De unde nasc cele mai albe stele,
Din smoala arsă, a tinereţii mele,
Dar vreau să stiu şi eu un amănunt:
Şi dacă sunt… de ce mai sunt ?
În câte iaduri am să cat eu pace,
Doar doar, în faţa crucii-oi tace ?