La praznic cu Mihaili

                                    mamei mele, Mihaela

Mereu când se făcea luni,

trăgeam clopotele de duminică...

un fel de prelungire a vieţii,

cum obişnuiam a-i zice.

Doar tu şi clopotarul vă duceaţi la slujbă,

ca-ntr-un reflex nemaiaflat,

numit de oameni, dor ceresc.

Aveam noi îngerii noştri

şi alţi vreo doi neinventaţi încă.

Îi descopeream doar iarna,

pe-ncepute:

stăteau acoperiţi de voaluri,

când noi puneam abia cojocul.

De îi uitam, se aşezau pe gene,

în piept,

ori pe nevăzute-n palme.

Nici soba nu ştia ce-i cu aşa căldură.

Ce mai râdeam pe la colţuri de pom,

ţinând în dinţi secretul...

Îl vei afla, căci la-nceput,

dintr-un cordon ombilicar,

noi, sufletele, am făcut o fundă.

Completare

Tot îmi ziceai că unu plus unu fac doi.

Mereu tăceam.

Noroc că dinlăuntru, începuse ploaia.

Ne uitam năluciţi la stropi, cum înghiţeau tot praful.

Se ridica în nări- octombrie...

-Priveşte balta aceea, am zis:

Un strop, plus un altul, fac un strop mai mare.

Ai tăcut.

Pesemne că şi tu ai resimţit, cum jumătatea

ta de trup, 
se umplea încet de un alt sânge.

Dialog sub un copac

-Eu nu mai cred de mult în moarte!

rostise-n râs serafic, gârbovit, poetul.

Ascultă cum vine de departe,

Lumina necreată ce-nvăluie tot pieptul.

Un ochi de ai deschide, un ochi fără de pleoapă,

În el să cerni îndată şi zările de pietre

Şi alte orizonturi s-or oglindi în apă,

Albastre, azurite şi cu luciri de astre.

Doar inima pulsează în rugăciunea minţii

Ce-n vene ea inundă, a toate, nemurirea.

Neauzite voci îngână cu toţi sfinţii:

Nu vina, ci iubirea, sădeşte mântuirea!

Se-ndepărta uşor, cu paşi de rădăcini,

Lazăr, poetul,  cu-a sa nescrisă carte,

Râzând sprinţar, şi fără de pricini:

Răzbiţi, eu nu mai cred de mult în moarte!

Vis câinesc

-Bine-ai plecat, bucuria mea!

Te-ai descărnat de mine, suflet,

din porii mei, în pori de cer,

ducând în dinţi copilăria

şi anii veseli de liceu.

Nimeni nu ne-o mai şti secretul,

ce l-am oftat pe frig, în leagăn;

doar luna dacă-a fost atentă,

pesemne că ar fi văzut,

un trup de om cu cap de câine,

sorbind din sticla de Vermut.

Nu am să-ţi spun nicicum de dor;

să te reţin e de prisos.

Ai resimţit oricum fiorul,

din cel ”adio, te iubesc!”

Cu păru-n vânt, hai ia, de-aleargă

din câmp, spre Raiul tău câinesc...

Lui Dedal

Suntem una cu frigul - noi doi;

Ne place să crape pietrele.

Ai să zâmbeşti desigur,

îţi aminteşti că îmi plouau penele cu pietre.

M-am scuturat acum, vezi bine,

Îmi dau să-nmugurească altele noi.

Mereu te-aud spunând : « Nu te-apropia de soare ! »

Dar nu te teme : cât am căzut, pe-atât mi-e înălţarea.

Mi-e dor uneori de ziduri.

Aveam noi, un frig necreat,

Un fel de loc al nostru.

Acolo am făurit primele aripi.

Ce ne mai picurau îngerii ceară…

Doar aşa s-a învăţat omul cu zborul.

Mereu se găsea vreunu să mă-ntrebe:

« Cu cine semeni tu, copilă ? »

Îi răspundeam râzând : cu zările albastre,

Fără să bag seama că ochiul meu din frunte,

se colora în irisul tău.

Te-am auzit apoi : Suntem una cu frigul- noi doi,

una cu frigul…

Ignis magnum

Ce dans îmbătător e flacăra-

Suavă, unduită, albă cadână!

Cum îmi intră în suflet prin nări,

Ca parfumul fostei iubiri, de pe guler.

Cu nesaţ o inspir- ce eter!

Ce urgie tăcută în vine...

Cum coboară din cer până-n tălpi,

În culori prefăcute în sfere.

Se preumblă-n organe iubirea,

Lumină gălbuie în limfă,

Cum disec atent pe o masă,

în loc de trup, atomi de suflete.

Ce crâmpeie de înger...cum arde!

Şi-i vie chemarea-n prezent;

Doar priveşte-năuntru cum strigă:

Între „inspir” şi „expir”, fiinţez!

Ecce Homo

Ce-o fi fost în sufletul lui Pilat,

Când în loc de carne-i, stătea-n faţă-un împărat?

Ce-o fi fost, când gramul lui de milă,

s-a prefăcut în tăcere şi-a zâmbit cu silă?

Ce-o fi fost, când îndoiala-i era gând

Şi-L resimţea în trup plângând?

Ce-o fi fost când cu-ndârjire,

a biciuit tot neamul, în neştire?

Se poate să fi fost o umbră de-ntristare,

când înghiţea în sec-nainte de culcare,

Când, glasul lui Iisus dintr-o oglindă,

Îi zise „Ecce Homo”, cu inima zâmbindă.