mamei mele, Mihaela
Mereu când se
făcea luni,
trăgeam clopotele
de duminică...
un fel de
prelungire a vieţii,
cum obişnuiam a-i
zice.
Doar tu şi
clopotarul vă duceaţi la slujbă,
ca-ntr-un reflex
nemaiaflat,
numit de oameni,
dor ceresc.
Aveam noi îngerii
noştri
şi alţi vreo doi
neinventaţi încă.
Îi descopeream
doar iarna,
pe-ncepute:
stăteau acoperiţi
de voaluri,
când noi puneam
abia cojocul.
De îi uitam, se
aşezau pe gene,
în piept,
ori pe nevăzute-n
palme.
Nici soba nu ştia
ce-i cu aşa căldură.
Ce mai râdeam pe
la colţuri de pom,
ţinând în dinţi
secretul...
Îl vei afla, căci
la-nceput,
dintr-un cordon
ombilicar,
noi, sufletele,
am făcut o fundă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu