-Eu nu mai cred
de mult în moarte!
rostise-n râs
serafic, gârbovit, poetul.
Ascultă cum vine
de departe,
Lumina necreată
ce-nvăluie tot pieptul.
Un ochi de ai
deschide, un ochi fără de pleoapă,
În el să cerni
îndată şi zările de pietre
Şi alte
orizonturi s-or oglindi în apă,
Albastre, azurite
şi cu luciri de astre.
Doar inima
pulsează în rugăciunea minţii
Ce-n vene ea
inundă, a toate, nemurirea.
Neauzite voci
îngână cu toţi sfinţii:
Nu vina, ci
iubirea, sădeşte mântuirea!
Se-ndepărta uşor,
cu paşi de rădăcini,
Lazăr, poetul, cu-a sa nescrisă carte,
Râzând sprinţar, şi
fără de pricini:
Răzbiţi, eu nu
mai cred de mult în moarte!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu