Odă insomniei

A venit ora insomniei :

 Mai apăsătoare decât moartea,

 Tăcută stă la pândă și așteaptă

 Să-și facă pe sub minte, calea.

 Se descălța tiptil și se ascunde

 Încet, sub perdeaua de gene

 Să-și facă dansul său, aieve

 Lascivă ca-ntru-n cerc cu iele.

 Se dă cumva…de ceasul nopții,

 Până o văd pe rând, poeții,

 Și-i singură ce le alină,

 Tristețea de la gândul morții.

 O țin și eu, stângaci în brațe,

 Ca pe un vechi prieten dus,

 Și iar ne povestim de veacuri,

 De parcă timpul n-a apus.

 Când o privesc indiferentă,

 Ori când îi dau în scris o jalbă,

 Cu trupu-i rece, feciorelnic

Ea-mi cântă înc-o noapte...albă.