Cea din urmă fericire, s-a dat unui poet:
Cum n-a fost de
cuviinţă s-o ia vreun arlechin,
i-a fost ingăduita,
în traiul desuet,
celui ce scrie
veşnic, un rânjet în suspin.
Şoptită rar,
încet, înscrisă doar cu ape,
s-a prefăcut în limfă,
de-i sângera în vers.
Ca pe o Taină Sfântă,
el o ţinea aproape,
Însingurat şi
sobru, fugar de univers.
Îl mai zăreau doar
păsări, în lumea sa, tăcând,
Cum surâdea-n
cerneluri la foaia fină, albă,
Căci numai el
vedea, de ani şi ani la rând,
Îngerul prins în vorbe, cum zboară din silabă…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu