Înserare

Aţi văzut cum pe-nserate,

albastrul se crapă de roşu,

forfotind parcă în nori, ce vin de-a valma,

scurşi din vena,

unui Dumnezeu atavic?

Se întinde liniştea,

deasupra Bucureştiului,

deasupra antenelor de pe case,

ce-şi cască braţele spre cer-

un soi de cruci, ale nerăstigniţilor tâlhari.

Fug păsările-n stoluri sparte,

din două-n două, în N luate câte K,

deasupra oamenilor, ce se caută-n verde,

un el pe-o ea, din doi în doi,

combinaţii de N, luate câte K.

În zborul lor, au scris şi mistici,

visând la soare, păgân, ca la un Ra,

şi văd cum se crapă-n zare,

un cuib celest la răsărit.

Se duc, spre o altă lumină,

necreată, neatinsă,

decât de ele,

sau poate de rătăcitorii îngeri,

ce făuresc încă, pe-ascuns, pământul.

Se duc păsările, şi tot ca ele mă întorc,

în fiecare seară-n zborul meu,

spre cuibul nemaivăzut încă.

Acolo, mi-eşti tu, răsăritul infinit,

pictând pe cer lumina,

ascuns pe cât se poate,

cu tempera cu tot,

 în paiele uscate...

Mă ghemuiesc să nasc din gât,

deasupra Bucureştiului,

un ou cald, ca de găină,

şi proaspăt cu miros de fân-

produsul net, pe simţiri brute-

cadoul meu, uitat de stol...

Oul se furişează apoi, în altul mare,

matern, ca un fetus la origini,

şi capătă miros de fân ceresc,

din cuibul cu ouă, ca la Paşte,

pictate-n tempera atent,

cu albastru-roşu...pe-nserate.