Aţi văzut cum
pe-nserate,
albastrul se
crapă de roşu,
forfotind parcă
în nori, ce vin de-a valma,
scurşi din vena,
unui Dumnezeu atavic?
Se întinde
liniştea,
deasupra Bucureştiului,
deasupra antenelor
de pe case,
ce-şi cască
braţele spre cer-
un soi de cruci,
ale nerăstigniţilor tâlhari.
Fug păsările-n
stoluri sparte,
din două-n două,
în N luate câte K,
deasupra
oamenilor, ce se caută-n verde,
un el pe-o ea,
din doi în doi,
combinaţii de N,
luate câte K.
În zborul lor, au
scris şi mistici,
visând la soare,
păgân, ca la un Ra,
şi văd cum se
crapă-n zare,
un cuib celest la
răsărit.
Se duc, spre o
altă lumină,
necreată,
neatinsă,
decât de ele,
sau poate de
rătăcitorii îngeri,
ce făuresc încă, pe-ascuns,
pământul.
Se duc păsările,
şi tot ca ele mă întorc,
în fiecare
seară-n zborul meu,
spre cuibul
nemaivăzut încă.
Acolo, mi-eşti
tu, răsăritul infinit,
pictând pe cer
lumina,
ascuns pe cât se
poate,
cu tempera cu
tot,
în paiele uscate...
Mă ghemuiesc să
nasc din gât,
deasupra Bucureştiului,
un ou cald, ca de
găină,
şi proaspăt cu
miros de fân-
produsul net, pe
simţiri brute-
cadoul meu, uitat
de stol...
Oul se furişează apoi,
în altul mare,
matern, ca un
fetus la origini,
şi capătă miros
de fân ceresc,
din cuibul cu ouă,
ca la Paşte,
pictate-n tempera
atent,
cu albastru-roşu...pe-nserate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu