A naibii minte
cum nu tace,
nici la pomeni,
la nunţi, ori la botezuri…
zvoneşte întruna
fără noimă,
să-nchege dintr-un
gând,
un târg de caţe.
Dansează deşănţat
pe mese,
în voaluri de
alcool şi fum,
ori prin trecut, la diferite feţe
să smulgă câte-un
a, un z şi-un i.
Prin viitor nici
că se-încurcă :
am auzit că n-aş avea niciunul.
Se-apucă iar de joc,
un pic confuză
Şi-mi sare tabla
vieţii, cu nebunul.
Numai ea ştie
cele negrăite ;
le numără,
le-nnoadă în alte întrebări,
până când fruntea
începe doar să vadă
cu rece ochi de
înger,
sub pleoapa de
eter.
Nici golul albei coli, nu i-a adus tăcerea,
nici dicţionarul
fără substantive,
nici mâna rece-a
mamei,
ori dealul meu cu
stele ;
Ea le crea îndată,
în dar, verbul a fi.
Aşa mi-erau o
valmă,
Si-n mine toate
îs,
până la ziua-n
care o palmă de Iisus,
mi-a-ncondeiat
penelul
şi mi te-a pus în
cale,
să-mi tacă
mintea-n doi,
ca peştele în
apă,
să-mi crească
inimi noi,
să-nceapă doar…
să bată !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu