Treaptă cu
treaptă,
din necaz în mai
rău,
din mai rău în
mai gri
pân’la pragul cel
de sus;
acolo, tâmpla şi
fruntea
coboară-n piept,
se-nfrăţesc şi se
jură pe roşu,
să nu se uite,
să nu se ierte
niciodată,
pentru gaura
săpată tacticos,
de umbre, de ego,
după bunul lor
plac
pentr-un moft, pentru-un
ifos.
Acolo, se sărută
perete cu perete
şi-şi şoptesc cu
buzele fierbinţi:
te-am aflat!
Acolo, se aude
divin
Shakuhachi.
Urechea se-aţâţă,
s-audă ce
alţii-au uitat,
ploaia, praful,
căderea unui
înger.
Plăpândul lui
geamăt,
prelung la
infinit,
cutremură fiinţa.
Atunci, se
deschid ochii.
Doar atunci, după
căderea din pragul de sus,
învie inima;
şi ca orice
înviere, se face negreşit
c-o coastă ruptă.
Ei, abia atunci,
se cască ochii,
s-admire de
îndată,
cum l-a înălţat
copacul-cruce,
subtil, sub talpa
dreaptă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu