Bufniţa privea întunericul,
tranşantă şi mută,
ea judecătorul
din tribună.
Întunericul muţi
şi el.
Vădit impresionat,
îşi luă jucăriile
şi
se-aşeză
cuminte-n minte.
Aşa se desfiinţă
dreptul de veto.
Îşi creă de-ndată
umbra,
un fel de pom mai
strâmb,
nemaigândit până
atunci de suflet.
Pe loc,
se-nfiinţă egoul.
Din miile de
ramuri,
tentaculi de-ntrebări,
căzuse fructul
cunoaşterii- un con.
Într-un vârtej cu
dopamină,
conul a născut pe
Ohm.
Numaidecât
s-a-nfiinţat Unul.
Prin
ochiul-crăpătură,
se pândeau pe
gaura cheii,
omul pe divin şi
divinul pe om.
Se jucau
val-vârtej,
mai în glumă, mai
în serios,
îşi înfigeau
cuţite pân-la os,
apoi se sărutau
pe gură,
ca din saliva cu
lut,
să se nască
Adamul.
Bufniţa clipea-
spirala se-nchise
brusc,
mai învârtindu-se
încă.
Cu ochii mari,
priveam în mine,
eu, bufniţa,
întunericul mut
într-un colţ,
îngâna în
continuu o mantră:
"priveşte
mai adânc, tu în beznă,
priveşte, i-atâta
lumină!"
Atunci, pentru
prima dată,
întunericu-a
privit în bufniţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu