A mea poezie

Lacrimi îngereşti, mi-au servit vers la poezie;

Scăldate-apoi în raze fistichii,

ele-au crescut în pântec, versul- fantezie.

Tot ea, izvorul nesecatei bucurii,

Se-mplântă-n carne, pumnal cu algezie,

iar eu o cresc matern, cu sânge şi nutreţ,

din sânul meu vexat, cu antipoezie.

Poezia mea, e ultimul beţiv din port,

dezamăgirea netrăitei clipe,

hrănită cu rom ieftin de import,

prea beată, dar şi să mai ţipe,

unor necunoscuţi, ce nu îi mai suport:

-Târâţi-mă pe braţe pân-la uşă,

să zac şi eu în Raiuri, ca un câine mort!

Poezia mea, nu are niciun Dumnezeu,

dar naşte versuri ca pe fluturi,

din pieptul meu astral de semizeu,

umflat de-amorul, încasat  în şuturi.

E plânset- genune, din ochiul ateu,

cântare în psalmi de biserici,

oglinda ce-mi râde nebun: eşti eu, numai eu, numai eu.

Poezia mea, nu are bani de apă,

decât să-şi ude vie rădăcina,

nu cere, nu dă, e cea din urmă groapă

şi-şi creşte-n lumină, stricnina.

E o mantră din Hindu şi zău de adapă,

Îndumnezeirea-mi prin scrisu’ nescris,

fărâma vie-n sânge, din inima ce crapă,

completă prin cerul, sub pleoapă ucis.