Ce face poezia din poet

-Sunt gelos pe poezie;

Eu, Lazăr poetul, muşc din poezie ca din pâine!

-Aş, ca din curve, ţipă unul.

-Râd:

 la un aşa gest, inima tresaltă,

dracul crapă!

-Sunt gelos; o zic cu drag...

Prea toate-i sunt îngăduite.

Spre exemplu, i se îngăduie eternitatea,

prin simplul fapt că fiinţează;

i se îngăduie moartea, lapidarea, crucifixul,

prin simplul fapt că iubeşte.

I se îngăduie iubirea deci,

amorul, jertfa, mila,

din simplul fapt că urăşte.

I se îngăduie inima deci,

sângerarea cerului în piroane,

în palme, în mine, în tine, Ioane!

I se îngăduie plânsul,

pentru simplul motiv că i-a râs morţii.

Îi este îngăduit până şi Raiul,

din simplul motiv că mintea uită.

I se îngăduie şi iadul, căci,

cum altfel s-ar mai aprinde lumina-n ceruri?

Timpul îl mătură şi-l închide-n vers,

ca-n scoică.

Marea i se înclină şi-i mângâie tălpile,

vântul o ridică-n slăvi şi zboară.

I se îngăduie zborul,

din simplul motiv că poate oricând

să cadă.

I se permite locul în Scriptură,

pentru că măcar o dată, a hulit.

I se permite totul deci...

Ioane, ai auzit?

Toate acestea, din simplul motiv

că poate să învie, să reinventeze

iubirea la nesfârşit.

-Până când?

-Până când lumina va arde orice cuvânt,

pe rug, de viu,

va arde orice coală şi creion,

în ziua-n care Judecata de Apoi,

va fi cea de-acum,

căci inima va privi-n inimă

şi orice cuvânt îşi va fi sieşi de prisos...

Sunt gelos pe poezie, deci...

Căci tare o iubesc!

Ce vede gâtul

Primăvara, doar atunci,

îi înflorea din stern,

prelungul gât de ghiocel.

Atunci, au poreclit-o pictorii,

girafa-n flăcări.

Ea le râdea în schimb,

cu mâna-n polul mort,

scuturând petale, gânduri,

simţiri ascunse-n colb.

Cânta or psalmi în birt,

or pietre în biserici,

mereu cu jumătăţi

de gură, de pahar...

De o huleau şi viii

şi câinii de la poartă,

că-n coru’ îngeresc,

au poreclit-o atunci,

drept cântăreaţa moartă.

N-a zis nici câr, nici mâr,

râdea cu vii petale,

un ghiocel prelung,

din pietre de biserici:

ea moarta cântăreaţă,

cu umbra de girafă,

se-nflăcăra atât:

la-a pictorului harfă.

Îşi îngânau prelung,

fado-uri de sub colb,

ea glasul şi el harfa,

cântate-n polul nord.

La un aşa concert,

toţi viii şi toţi câinii,

s-au aruncat în cai

să-şi nască două inimi.

Aplauda doar musca

şi se-auzea văzduhul,

ce-şi sângera o rană,

tăiat de ghiocel,

ce se-nălţa prelung,

să vadă peste zidul,

ce-l poreclise-atunci

Adamul meu, Tu , El.

Ea glasul şi el harfa,

se îngânau de-a caii-

un joc de-a îngeri galbini,

cântat la patru mâini;

Să sângereze cerul,

să vadă viii, câinii

că după zidul lumii,

egoic, dar finit,

stă încrustat amorul

ascuns în două inimi,

şi-i verde şi prelung,

în viu serafinit.

Meditaţie-n clar –obscur

Bufniţa privea întunericul,

tranşantă şi mută,

ea judecătorul din tribună.

Întunericul muţi şi el.

Vădit impresionat,

îşi luă jucăriile şi

se-aşeză cuminte-n minte.

Aşa se desfiinţă dreptul de veto.

Îşi creă de-ndată umbra,

un fel de pom mai strâmb,

nemaigândit până atunci de suflet.

Pe loc, se-nfiinţă egoul.

Din miile de ramuri,

tentaculi de-ntrebări,

căzuse fructul cunoaşterii- un con.

Într-un vârtej cu dopamină,

conul a născut pe Ohm.

Numaidecât s-a-nfiinţat Unul.

Prin ochiul-crăpătură,

se pândeau pe gaura cheii,

omul pe divin şi divinul pe om.

Se jucau val-vârtej,

mai în glumă, mai în serios,

îşi înfigeau cuţite pân-la os,

apoi se sărutau pe gură,

ca din saliva cu lut,

să se nască Adamul.

Bufniţa clipea-

spirala se-nchise brusc,

mai învârtindu-se încă.

Cu ochii mari, priveam în mine,

eu, bufniţa,

întunericul mut într-un colţ,

îngâna în continuu o mantră:

"priveşte mai adânc, tu în beznă,

priveşte, i-atâta lumină!"

Atunci, pentru prima dată,

întunericu-a privit în bufniţă.

Revelaţie-ntr-un pom

Treaptă cu treaptă,

din necaz în mai rău,

din mai rău în mai gri

pân’la pragul cel de sus;

acolo, tâmpla şi fruntea

coboară-n piept,

se-nfrăţesc şi se jură pe roşu,

să nu se uite,

să nu se ierte niciodată,

pentru gaura săpată tacticos,

de umbre, de ego,

după bunul lor plac

pentr-un moft, pentru-un  ifos.

Acolo, se sărută perete cu perete

şi-şi şoptesc cu buzele fierbinţi:

te-am aflat!

Acolo, se aude divin

Shakuhachi.

Urechea se-aţâţă,

s-audă ce alţii-au uitat,

ploaia, praful,

căderea unui înger.

Plăpândul lui geamăt,

prelung la infinit,

cutremură fiinţa.

Atunci, se deschid ochii.

Doar atunci, după căderea din pragul de sus,

învie inima;

şi ca orice înviere, se face negreşit

c-o coastă ruptă.

Ei, abia atunci, se cască ochii,

s-admire de îndată,

cum l-a înălţat copacul-cruce,

subtil, sub talpa dreaptă...

Ce mi-e omu

Ce mi-e omu, ce mi-e şarpe?

Jucător beat la ruletă,

învârtind al vieţii vortex,

ca să nască ghinioane,

şi-apoi treişpe vii păcate.

Se cunosc să-şi râdă-amarul,

treişpe morţi cu vii păcate,

învârtind al vieţii vortex

'şi-nmulţesc doru' cu şapte.

Se cunosc, scursuri de ploaie,

mulşi din sânul lui Avraam,

rătăciţi în dor de sine,

ea mai albă, el Adam.

Vai ce şoc, de joc cu şarpe!

Ea mai albă, el mai alb,

au născut un cer de negru,

s-o încânte pe madame.

Vai ce şoc, ce om, cu şarpe!

Au dat treişpe la ruletă;

el prea singur s-o îmbie,

ea  prea moartă să învie.

Ce păcat, strigă tribuna!

Luptătorii fără sânge,

nu le dau pâine cu circ,

ci se-apleacă în biserici,

după ramuri de finic.

Ce păcat, strigă tribuna!

Vulturu-a ucis un şarpe,

ce a smuls de ani la rându',

ficaţi de Eve, de păcate.

I-au crescut în burta vie,

vulturi negri din ficaţi,

mai matern ca pe copii,

cu iubire şi scuipaţi.

Au dat treişpe la ruletă,

ea mai damă, el Adam,

să-şi rânjească printre şoapte:

eu mi-s omu, eu mi-s şarpe.