Rurală

Îţi mai aduci aminte ziua când, cu sufletele calde, l-am cules pe Dumnezeu?

L-am adunat de lângă drum, într-o traistă plină cu gălbenele. Îl ţineam aşa de strâns la coastă, nu care cumva să mi-l ia vântul.

Era răpciune, cum ziceau bunicii...

Trebuie să-ţi aminteşti; cam pe atunci, respirasem împreună prima oară. Şi trăgeam în piept toată viaţa rurală, apoi copilăria cu viaţa-i prelungită.

Se bucurau toţi porii în soare şi-n miros de struguri.

„Mi s-a facut pielea de gaină”, am zis sufletului meu; Dumnezeul meu trece acum prin mine, Dumnezeu e un fior...

Ai fi râs atunci, probabil... şi-am tăcut.

Până şi tu miroseai aşa, a vie. Nu ştiu cum făceai, de purtai mereu pe buze un ciorchine.

Şi ce muzică; pe asemenea tonalităţi şi Hendel ar fi amuţit în portative.

De-ai fi oprit pasul, ai fi auzit cum floarea-soarelui naşte seminţe, cum porumbul foşnea ritmic din frunză cu mătasea, cum gâzele deveneau una cu lumina şi pulsau la unison. Ai fi auzit cotcodăcelile unei găini, care, cum zicea Arghezi, ştie o singură vorbă, dar nu şi-o calcă niciodată. Numai omul ce se-mbracă, în fel şi fel de înţelesuri.

Sigur ai simţit cănd s-a oprit timpul pe uliţă. Clipa se prefăcea în moleculă, toate simţurile erau treze, într-un fel de dans, o îmbinare de atomi cereşti.

Mergeam la pas, eram copii.

Inspiram spori de Dumnezeu şi de data asta ştiam: ştiam cum să mă rog, cum să tac, cum să respir, să fiu una cu orizontul pastelat, una cu frunzele, ce se desprindeau să hrănească altă viaţă.

Tot Raiul mi-era atât de familiar.

Eeei şi tu sprâncenatule; îţi purtai fruntea dezgolită. N-ai fi gustat măcar apusul. Vorbeai de-un soi de agricultură, despre spirite, desigur.

Îţi povesteam şi eu de grâul putrezit şi de cum creşte-n altă viaţă.

M-ai întrebat deodată: Ce-ai pus tu în mine?

Eu te-am privit şi-atât. Pesemne n-ai auzit răspunsul meu, din toată ziua: priveşte-te, priveşte-mă, cum am sădit în tine, floarea-soarelui...