Dragul meu,
Stii ca cernelurile se scurg oricum in timp, asa ca am evitat mereu sa-ti scriu. De fiecare data, cuvintele fugeau de foaie si ma gaseam
poticnindu-ma in fata unei imensitati albe si sterpe de prea-plinul gandurilor mele.
La vorbit nu m-am priceput nicicand, cu atat mai putin acum.
Am oprit acum ceasul sa-ti insir cele cateva cuvinte.
Confessio
Cum se cuvine n-am iubit nicicand,sau niciodata indeajuns;
Ma refuzau de multe ori si pietrele cand le striveam.
Imi tot strigau:Pleaca! Nu vezi ca ai pasii cu noroi?
Ma opream ce-i drept sa-mi ridic talpa si oftam
De cele mai multe ori nici eu nu sesizam
Dira pe care o lasam in urma cand si cand.
Si ma piteam apoi, dupa vreo tufa sa-mi plang
pasii, dorul, speranta, stangacia de-a fi tacut
Si ma-nfrateam in cantec cu Adam, pribeagul...
intr-o doina neauzita, un planset plin de jale.
Stiam ca va veni si clipa cand nu vor mai fi lacrimi.
Cand, de fapt, inima va lua forma plansului Sau
Si-atunci am sa simt totul insutit si-atunci...
Am sa te descopar pe tine, cel ce imi cresti in coasta!
Oricat ti s-ar parea de succint, sa stii ca in tacerea mea descopar astrii. Daca mi-oi fi meteorit, te-oi inconjura cu linistea de milioane de ani,
oi face in jurul tau o galaxie, mai mica...una potrivita pentr-un degetar de inger.
Sa stii ca de multe ori nu e zapada, nu. E felul lor in care impletesc lumea...pe diverse andrele...si asa e totul: un ochi pe fata, unul pe dos
unul pe fata, unul pe dos.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu