Celui ce pleacă

Mă scutur de gânduri, ca un copac de frunze. În goliciunea-mi, te întreb: spre ce zări ai fugit, când te-ai descărnat de mine?
Tot îţi caut pasul, sub fiece piatră. Din când în când mai întreb norii de ploaia-ţi de cuvinte caldă.
Îmi răspund tacit bălţile cu noroiul în care-mi moi talpa.
Eeeei… şi când mă cuprind gropile, mă scufund cu totul şi golul meu se umple de nisipuri mişcătoare.
Mai ies uneori ce-i drept…din mine, până la următorul ciot sculptat de tine.
O să învăţ alt mers, care nu-mi aparţine…e un mers şchiop, pe de-a-ntregul n-am fost nicicând…cu-atât mai puţin astăzi.
Am să te caut totuşi printre morţii care umblă, am să întreb toţi pomii, dacă nu ţi-au scuturat vreo floare, am să… îţi ating doar umbra...Ţie cel ce pleacă, îţi urez bun venit in depărtarea mea... de mine:

Lui

Nu am nici nelinişti, de mor or de trăiesc
Mi-eşti început în totul şi punctul de sfârşit.
Pe când din tine cad şi nu mă mai opresc
Într-o genune plină de dor la infinit,
Mă-ntorc a depărtare voind să mă căiesc.

Mai am doar regretul, ce iară o sa vie
În piept s-apese golul, întins la nesfârşit.
Îţi mâmgâi umbra, ce-n braţe n-o să-mi fie,
Când te-oi mai cere încă, dorind să-ţi fi grăit:
-Hrisant să-mi fii mie, iar eu Daria ţie!