Aşa sterilă, iarna, pe pietre se desfată
Să mângâie păcatul, cu mâna rece albă.
Mai trec pierduţi doar câinii şi eu, fără de haită
Şi-adulmec umbra celui ce m-alinta odată.
Tot ninge azi pe gene, pe frunţi, pe piei străine
Cu moi si neştiute cuvinte de iubire.
Mă latră câte-un gând cu dorul meu de tine
Să-mi mârâie-un ecou, prelung ca o genune.
Se-ntinde a toate gerul, sigiliu peste buze
Şi-ngheaţă laolaltă clopotniţa şi timpul.
Eu număr aburi vii din trupul unei muze
Să-mi încălzească suflul cu amintiri lehuze.
În parcuri, pe peroane, au amuţit poeţii,
Tot aşteptând să ningă din ceruri cu cerneluri.
Am dărâmat pe rând, în mine, toţi pereţii,
Să scriu cu albe tuşe de dobândirea vieţii.
Olimpul nu mai cânta vreun mit, ori vreo romanţă,
Ci zace pe sub gheţuri, înfrânt ca niciodată.
Doar eu ce-nsemn Tristane, versete de speranţă:
-Cuvântul mi-e ca fulgul... topit de ignoranţă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu