Îl aflasem blestemat de aceeași singurătate apăsătoare; privea cu ochii mijiți trecătorii, prea ocupați de- ale lor gânduri. Urmărindu-i de sus, își plăsmuia ca un copil, un joc cu mușuroiul de furnici, agitate pe pavele din piață. Îl încerca un oarece zâmbet hâd, ca al unui dictator ce conduce din umbră.
De multe ori, le alcătuia scenarii de unde vin, încotro se-ndreaptă, din a cărui vină plângea câte-un trecător, cine era cerșetorul de la colț, uneori prea mic, și el spre a fi luat in seamă...și fel și fel de alte idei pentru fiece om în parte.
Se făcuse ceasul șase; căldura se-mprăștia ușor în vapori de blânzi, după o zi toridă de iunie. Cerul se lăsa acoperit de nori denși, ce proiectau pe străzi prea dorita umbră. Soarele se muta năuc, parcă-l obosise veșnicul traseu.
Doar căldura din stradă se mai mișca...restul parcă ințenpenise...supendat undeva în timp și spațiu.Linițtea nu dură mult,însă: oamenii începură să se dezmorțească; femeile cu fuste largi, își plimbau mâinile pe gât, lăsâmd să se vadă picuri de sudoare. Bărbații își trăgeau umerii pe spate, aducând a demnitate, pornită parcă împotriva verii. Din când în când, își mai vânturau pălăriile pe lângă față, ștergîndu-și cu dosul palmei frunțile.
Fără să scoatem un cuvânt, i-am luat locul; de astă dată, eu aveam privilegiul de a stărui cu privirea, lumea ce se așternea la picioarele noastre. Îmi rezemam suflu-n balustrada caldă, de piatră.
- Pesemne, așa ne văd îngerii, murmurai fără să aștept vreun răspuns...
Bătăile ceasului se ridicau spre văzduh în aduceri aminte. Oamenii intrau în catedrală, lăsând să se aștearnă liniștea in piață. De jos se auzea slujba, ce îi cuprindea pe unii ca într-un vis al cumințeniei, ba ca pe un moment în care fîceau sumarul la ziua ce se îndrepta spre sfârțit. Așa era mereu de Sfânta Cuvioasă Sofia. Fel și fel de gânduri se puteau citi pe chipurile lor: ba că au uitat fiece lucru. Ba ca au vorbit cu vreunu și continuau o discuție imaginară, mai încercau ce-i drept să le ascundă sub privirea preotului și atunci își frămantau mâinile. Unele femei picau într-un somn scurt, o binemeritată pauză de zarva de acasă. Vreo trei băieti cântau cu evlavie, alții se uitau plictisiți la picturi sau la lumina ce se strecura blajină ărin vitralii.
Spre final se-nghesuiau spre altar, în timp ce el, trăgea clopotele de funie. Nu mai auzisem asemenea delir de note; pesemne o fi fost înălțimea de vină.
Un entuziasm îl purta plutind printre sfori, de parcă așteptase toată ziua să se cațere pe scările nevăzute, ce-l înălțau în propria-i orchestră. Glasul clopotelor se răsfrângea peste toată suflarea...
Am fugit înapoi la locul meu si vedeam cum pații celor rătăciți se contopeau cu pământul, trimițând spre ceruri particule strălucitoare de praf.
Pe margini, în dreapta mea, păsările își odihneau aripile.O dată cu ele, natura intr într-un alt puls, un gram de liniște din aripile lor, aducea peste cei împăcați, fulgi din aripile îngerești.
Fiece chemare a clopotului îmi străbătea trupul în fiori, iar la o astfel de măreție, nu puteam decât să mă bucur.
După slujbă, mi se alătură în dreapta, cu un gest impereceptibil. Contemplam amaândoi zarea, niciunul dintre noi, nedorind a rupe tăcerea.
- Uneori, mă tem de noapte, îmi spuse cu buzele strânse într-un soi de dezgust.
Se înserase și puțina lumină, îi contura figura într-un joc de umbre. Fruntea îi era lată, delimitată fiind de părul creț și răvășit. Sprâncenele unite ascundeau ochii prea plânși, umflați până la asimetric. Nările-i fremătau la briza târzie.
Îți rezema existența într-un cot, cu haina tocită și cam largă. Spatele se-ncovoia atât încât, nu era cu mult mai înalt decât balustrada. Picioarele se frământau sacadat până ce oboseau de-atâta nesaț.
- Deși, în întuneric îmi port mai lesne urâțenia...
Tresări speriată de zborul unei păsări. El se retrase cu capul plecat.
L-am luat ușor de umăr, întrezărindu-i ochii a mirare. Se domolise repede; pășeam apoi cu pași moi, crezându-ne regi.
Fără să băgăm de seamă, trecuse ceasul de zece. Deasupra noastră veghea crucea de pe turlă, incununată fiind de stele.
- Iubești? l-am întrebat scurt. Îmi imaginam că-i displac oamenii ce-și poartă viața în normalitate, că-l mustră cu privirile pentru că le dranjeză văzul...
Până să termin gândul, mă-ntrerupse:
- Atât mai am frumos: iubesc! Oftă îndelungat și continuăȘ dacă nu aș iubi, aș fi la fel de invizibil Lui, cum le sunt pe pămînt lor.
Zâmbi privindu-i cu admirație ochii, ce i se agitau într-un tremur de bucurie. Drumul scurt al irisului său contura în văzduh speranța lui spre mai bine. Și totuși, parcă mai bine de atât nu se putea.
Colțul gurii i se mișcă rapid în jos, lovit fiind de amintirea unei alte iubiri...lumești.
Spatele i se apleca tot mai mult, caun melc ce se retrăgea in chochilia-i.
În cocoașă adunase rând pe rând, toate nemulțumirile din astă lume..și le purta temeinc, ca pe un ghem de păcate.
Chipul iubitei neavute, îl făcu să se blesteme. Știa că urâțenia lui îi face imposibilă dragostea ce i=o purta. Tânjea după cosițele negre împletite, ce-i conturau gâtul.
Mâna lui se crispă într-o apucătură de marginea balconlui si tot trupul îi plângea cu nevăzute lacrimi.
- În aste clipe, gândul morții ma alină, barămi voi trece greutatea asta inutilă într-un suflet străveziu, imponderabil. Observam cum i se descrețea fruntea, cum îi alergam iar irișii în zări, cătând împăcarea cea înălțătoare.
- Eu știu că nimic nu-i al meu, însă toate câte simt mă-mplinesc în jumătatea, care sunt...
L-am lăsat visând la ceruri, la iubirea-i doar de el creată, la inutilitatea trupului, la moarte, la clopotele ce-i vor umple inima a doua zi, la timpul care pentru el e imperceptibil, la câte și mai câte.
- Rămâi cu bine Quasimodo!
- -Mai stai, îmi spuse întinzând mâna să m-apuce. Degetele-i noduroase se răsfirau in aer prizând numai vântul.
- Mai stai tu, cealaltă jumătate a mea, suspină cocoșatul privindu-și reflexia în geam ...
- Într-un final ne-om revedea, un pic mai străvezii si mai veseli...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu