luni, 13 august 2012

Portet

-Cum adică viaţa ta te-ncurcă?

Te pomeni c-ai să-ţi tragi şi tu un glonţ în cap...

-Ei, aş, te uiţi prea mult la ştiri;

Pistolul meu merge doar cu tragere de inimă.

-Şi ai?

-Inimă? Se poate...


-Cum eşti tu cu ceilalţi, aşa-ţi vor fi şi ei ţie...

Te pomeni că ţi-e teamă de tine...

-De mine? Nicidecum. Doar de eul de după sine.

Şi-i feresc pe ei de mine, ca popa de greşală.

-Şi scapi?

-De ei da, dar urzelile-mi cresc in coastă.


-Cum te-nţelegi tu cu tine, nu ştiu.

Te pomeni că încă aştepţi răspunsuri.

-Le-aud întruna-n cap; sunt voci din conştiinţă;

Acum au răguşit certându-se cu mine.

-Şi-i linişte?

-În afară da, năuntru-i un cor de lehuze.


-Cum de te rabdă cerul nu ştiu, zău...

Te pomeni că-l iubeşti pe Dumnezeu.

-Nimeni nu ma urăşte cum mă urăsc eu

Şi nimeni nu mă iubeşte, cum mă rabdă Dumnezeu.

-Şi nu arăţi?

-În afară nu, înăuntru, doar când plouă.


-Cum de te uiţi seara-n oglindă, nu ştiu...

Te pomeni că-nchizi ochii.

-Mă văd dublu: eu cu greşelile suntem un trup;

Formăm o simbioză dureroasă şi de neîndepărtat.

-Şi n-o dai jos?

-De unde? Eu sunt tocmai, greşeala prin definiţie.

Un soi de invitaţie

Iubitul meu,

-Hai, vino de îndată;

Mi-e dor nepământesc!

Şi-l simt pulsând asemeni...

Cum îţi ziceam odată,

Că-mi a fost dor de Ceruri

Cum mi-a fost de păcat.

Mi-eşti tu ispita dragă

Şi zău de nu mă doare

Că aparţii, ba lumii,

Sau doar lui Dumnezeu.

Mi-e ziua, cum e noaptea:

Cu ploi necontenite,

În ritm de tango vechi,

Pe patefonul rupt...

Mai cântă-mi astă seară

Cum o făceai adesea,

Cântări de noi ştiute,

Din timp necunoscut!

Am aşternut azi masa

Şi-i plină cu merinde,

Cu fel şi fel de cărnuri,

Ca un festin regal...

Şi-i totul pe de-a-ntregul,

Paharul ne aşteaptă,

Să degustăm cu poftă

Vreo cincizeci de otravă.

Am pus şi-o lumânare,

Sperând că ai să vii,

Am îngrijit de toate:

Am muls degrabă fluturi

Şi aştrii de polen,

Doar să deguşti pe fugă

Iubirea drept eter.

-De-ai fi venit, fantasmo,

Din polul neştiut,

Ţi-aş fi slujit amorul...

De ne-am fi cunoscut!

vineri, 10 august 2012

Cod galben

Cod galben

-Ce sa vezi? Uite ca ploua!
Natura asta, ca un cuptor de fuziune-
canta!
Si nu-i asa cum crezi tu, auzi la el:
"ploaie scurta de vara";
Nu! E furtuna, de vreo doua zile
Si oricat m-am ferit, mi-a spart peretii,
cu pietre mari ce brazda nefiinta;
Bunica-i zicea grindina...
eu le zic simplu: pacate.
De aparat, ma apara un greier
cu o cantare lesinata.
Ma si-ncuraja, ce-i drept...
cu-un bolero-n crescendo,
pan' se facea apoi, frate...cu dracul.
De inger, nu stiam nimic de zile:
nu mai avea cin' sa ma mustre.
-N-o fi razbit cu ploaia asta, maica..
e la cernut pietre...de suflet.
Ei las' ca n-o fi capat de tara,
nici capatul liniei rosii, ce-o car mereu in spate;
un fel de firul Ariadnei, care se cere-a fi taiat.
Nu! E doar inceputul tacerii;
E locul in care, in loc de flori imi cresc coarne
si-n loc de ispite - aripi.
Atunci, cand zero devine infinit,
doar atunci, se-opreste ploaia.
Treptat, religia capata mirosul de peste gatit in casa,
eu capat culori de monocrom
si rog clipa, ca pe mama:
-Mai stai, nu deveni mormant!

joi, 14 iunie 2012

Autoportret

Stăteam ca mimul în oglindă;

Nu vorbeam nici eu, nici ea

Şi-mi căutam cu palma, ochii,

Sperînd că voi zări ceva.

Ce straniu-mi zic, prea bine...

Oedip greşise mai puţin.

Nu pot decât să tac orbeşte

Şi să mă pierd mai mult în mine.

În parc, eram statuia vie

Priveam cu pleoape de ciment

Natura moartă-n idealuri

Pe note triste din Chopin.

Mă vizita adesea, Iorga

Cerşea mereu pe scări la teatru

Şi îmi dădea citate ştirbe

Din morţii înghiţiţi de veacuri.

-Tot stau pe cea din urmă treaptă

Nici nu trăiesc, dar nici nu mor,

Mă rog, dar nu mai ştiu nicicui,

La Sfântu’ Andrei, la Sfantu’ Aşteaptă...

-Aşază-te şi bea cu mine,

Nu plec niciunde fără sticlă

Te-obişnuişti şi o să-ţi placă

-Hai Iorga, ia: e doar stricnină!

-Cum pişcă asta, fată dragă!

E numai bună să-ţi descriu

Pedeapsa, care mi-a fost dată;

O ştii: e cea cu Prometeu...

-Eu sunt vulturul, se pare

Lui Dumnezeu îi muşc ficatul

Şi zi de zi devin mai lacom,

Şi caut cu nesaţ păcatul.

-Îngenunchează suflete!

Fii liber, aşa mă-ndemn mereu

Dar nu cred că m-aude bine;

O fi surzit niţel.

-Eu cred că mă iubesc copiii...

-Păi ce-ţi veni măi, fato?

-Ieri mi-au făcut graffiti;

Ia uite: ce arată?

-Sunt două aripi, zice

-De înger?

-Aş...de unde? De liliac, se pare.

-Să rătăcesc în noapte...?

-Eu nu ştiu sincer de ce-ţi pasă...

Acuş se crapă zorii zilei;

Mai e o duşcă, hai ia de o bea toată!

sâmbătă, 2 iunie 2012

Când lumina doare

Nici nu ştiu cum s-a-ntâmplat,

Stăteam niţel întinsă-n pat,

Când din dulapul putrezit,

Cerber rosti: „Bine-ai venit!”


Ce glumă proastă-a morţii;

Să mă invite, auzi, împotriva sorţii.

-Îmi port moartea doar în gând,

Învii, când alţii cad la rând!


-Nu aparţin nicicui, niciunde;

Cadranul meu n-are secunde!

Şi chiar de-s boţ de lut mânjit,

Eu port în suflu- infinit...


-În ţara mea, eu sunt Alice

Descopăr totul ca prin vis,

Şi de mi-or cere epitaf,

Am iepurele caligraf!


Rescriu elogiul nebuniei,

Pe marginea prăpastiei.

Şi mă alintă în cătun:

„micul pălărier nebun”.


Mai sunt şi vierme câteodat’

La gât am ceasul înnodat,

Să ştiu îndată să mă bucur,

C-am să mă prefac în flutur.


-Evo, fără pic de minte,

Ascultă-mă şi ia aminte:

Ai trăit numai în gând;

Timpul nu a stat nicicând!


Doar moartea-i poartă-n infinit

Iar de zbori spre Răsărit,

Lui Dedal dă-i ascultare:

Nu te-apropia de Soare!

marți, 15 mai 2012

Azi

Azi, ne-am despărţit pentru a mia oară;
Tu de mine, eu… de mine şi de Dumnezeu
Şi nu credeam c-o să mă doară
Să fiu doar eu şi eu şi eu…

Azi, crucea mi-e înfrântă-n doruri grele;
În dorul tău, dor de chipul cel lumesc
Şi-s pline gândurile mele
De gol ceresc… doar gol ceresc…

Azi, mă-mbăt şi plâng până-nspre dimineaţă;
Pe Chopin mi-l fac prieten de pahar
Şi pe-o cântare săltăreaţă,
Regretele vin iar şi iar şi iar…

Azi, am pretins că de nimic nu-mi pasă;
Cu dracul am băut tot ce-am avut
Şi îngerul meu i-a căzut apoi, în plasă;
De-aş fi ştiut, măcar de-aş fi ştiut…

miercuri, 9 mai 2012

Un alt fel de fabulă

-"Soma sema", rosti-ntrerupt brotacul.

Şedea-n căuş de palme, ca perla într-o scoică

Luând aer de rege, pe balta-aproape seacă.

I-aş fi zâmbit la rându-mi, dar n-a fost cu putinţă

Purta haina cu bube, era hidos săracul.

Nu mă mira nicicum că îmi rostise vorbe,

Nici c-avea vocea dură, ori că purta manşete.

Mă instiga doar faptul, c-aş fi-ncercat se pare,

Să îi opresc suflarea c-o scurtă sărutare.

Mă fâstâcii prea lesne şi ca să curm tăcerea,

Am început să murmur un cânt despre Ulise.

-Am să te las pe-un nufăr, e-o mică pată albă

Eu cred că se îmbină un pic de negru hâd

c-un strop de intangibil... pe alocuri.

-Straşnic acord, auzi? Manşetele perlate nu dau bine

pe-orişicare spectru, pe-acesta...nicidecum!

-Oi fi şi tu vreun prinţ! şi fără să bag seama,

făcu o săritură la polul nesfărşit...

-M-oi logodi cu moartea, ea îmi va sta aproape

Şi ne-om jura iubire, întru eternitate!

Dar am rămas lut, scăldat de apa moartă,

Să mai încerc păcatul, alene, cu vreun deget

Şi să moi talpa pământească,

În mlaştina numită, simplu - "viaţă".