Fila de jurnal III

Prieten drag,
De vreme ce nu am primit niciun raspuns de la tine, inclin sa cred ca pe la departamentul ”scrisori nesemnate”, Sant Petru a citit din graba “scrisori neinsemnate”.
Nu am sa repet, asadar, ce am asternut ultima data pe hartie.
Mai stii cum ziceai ca Raiul trece printre noi? iar eu incredintam cu un gest mut. Permite-mi sa te corectez: Raiul trece PRIN noi! Hai sa-l absorbim, deci!
Recunosc ca am fost prea ocupata cu tristetea mea, incat am uitat cum se respira.
Ce-i drept e prima ora dupa doua luni de chinuri, cand ma mai iarta durerea.
Iti scriu pe nerasuflate, prima mea scrisoare de bucurie.
Azi am fost prin curtea manastirii; drumul pietruit se intindea rece pe sub pasii mei. Din cand in cand, indrazneam sa imi arunc ochii spre cerul, ce parea un pic sfidator si gri, cu un soare ce se clatina printre copacii desfrunziti. Cupola lor nu mai era asa majestuoasa, ci pastra o urma de respect si impozanta, ca un veteran de razboi.
Mainele mele purtau firimituri de covrigi de pe palmele intinse, ale copiilor de la intrare.
M-am regasit in linistea din paraclis si in framantatul cerii de pe degete.
Azi nu m-am gandit la mine prin intermediul altcuiva; am fost doar eu si Dumnezeu, intr-o plimbare de iarna.
Ti-am spus ca undeva gresesc, de nu ma pun pe drumul bun. Am gasit cauza: nu las sa fie Voia Lui.
Si ma intreb: noi stim jocul cu liberul arbitru?
Asa, cauze ale nefericirilor mele, sunt multe… si le voi numi rataciri sau urzeli.
Mi-as fi dorit uneori sa cred in soroc si sa pun totul pe baza stelelor.
Aveam si eu o stea la care ma inchinam ca Eminescu, cea a singuratatii. Noroc ca m-am trezit la moarte; la urma urmei, nici el nu credea “sa-nvete a muri vreodata”.
In ultimele zile, am tot muscat voluptos din asta stea, ba pe coridorul spitalelor, pe strada necalcata de ingeri, prin paturile-n care am zacut… M-a incercat cel mai omenesc sentiment: frica.
Am inceput sa ma tem de societate, de normele si punctele lor de vedere, de frustarile oamenilor si intr-un final… de mine.
Cu gandul mortii ma acomodez o data cu boala; si daca n-o fi sa ma ia Dumnezeu curand, macar stiu ca ipohondria mea, m-a facut sa repir cu plamanii plini – Viata.
Stii ce iubesc? Iertarea, prieten drag.Noi ne impiedicam undeva in noi insine: de ce nu ne putem ierta propria persoana?
Mi-am amintit si seara cand am ascultat pilda cu Semanatorul. Sufleteste, am avut indatorirea sa ii raspund:
“ Samanta nenascuta

Imi amintesc zambind, cum alergam prin livada:
Eu de o parte a drumului si Adam de cealalta.
Putin mai in stanga, doi ingeri suflau in cavale
Nespus de frumos… un planset de jale.
In ras nebunesc, nici ca bagai de seama,
Cum mana mea stanga s-a ales cu o poama.
Pesemne, atunci am inceput, sa fiu oase si trup
Doar oase si trup…doar oase si trup…

Subit, s-a descarnat si ingerul de mine;
Uneori ‘l-aud plangand cantari straine.
Si cand apare, parca incep sa mai traiesc,
Si-i tangui ca mi-e dor si ca mi-e gol ceresc.
Ma ia de mana stanga sa-mbratisam pamantul,
Sa aruncam neghina si sa pastrez Cuvantul.
Pesemne, atunci am sadit in lut, trupul lui Hristos
Doar trupul lui Hristos…doar trupul lui Hristos… “

Azi am fost bucuroasa: El mi-a zambit cu o blandete de nedescris si stii ce? De data asta n-am mutit: i-am zambit si eu!
Ti-am zis ca ma tem de mine si ca incep sa uit prietene…
Inchei, rugandu-te sa-mi notezi tu orice pacat in palma mea stanga, si-ti zic ca lui Dumnezeu: nu imi lasa uitarea, ca m-adancesc intru mormant!

Fila de jurnal II

Prieten drag,
De la ultima scriitura, vestile-au ramas aceleasi: inca n-am murit. Stau sa ma intreb: pentru ce?
Nu ma-ntelege gresit; nu-mi caut moartea, o astept doar sa vina ca somnul unui om prea obosit de viata, “ca o trecere”, cum zicea tata.
Suntem privilegiati, prietene…si nu e just.
Ma-ntorc la dialogurile noastre, cand inca mai cautam libertatea si o ceream cu nesimtire.
Spuneai ca libertatea nu poate fi definita decat raportandu-ne la relatiile cu alti oameni.
Eu ziceam ca nu exista.
Sa stii ca exista si e definita intr-adevar prin relationarea inter-umana, dar nu cum credeam noi: prin izolarea de acestia…Nu…
Pur si simplu, libertatea este starea continua de jertfa fata de ceilalti oameni; sa fii gata oricand sa te arunci, independent de tine, mi se pare un lucru mare…
Bunul simt imi zice deci, ca nu suntem liberi.
In dimineti ca acestea, nu pot sa nu ma gandesc la ce idealizam odata, si-mi vine in minte finalul unei poezii de a lui Stanescu, “Lectia despre cub”, in care dupa ce descrie tot demersul greu, tot sacrificiul omului de a atinge perfectiunea, ca in final:” se ia un ciocan /si brusc se fărâmă un colt de-al cubului./
Toti, dar absolut toti zice-vor :/-Ce cub perfect ar fi fost acesta / de n-ar fi avut un colt sfărâmat!”
Azi i-am raspuns:
Sculptura-n suflet
Am conturat azi, Omul; si-mi pare ca se naste
Din suflet vegetal si sufletul subtil-
Amestec viu de moarte si netraite sensuri,
Lasat cu indurare sa-si caute dar’ coltul.

Nemangaiat doar ochiul, mai cauta o raza
Sa isi cladeasca lesne, un loc la rasarit;
Dar in catarea oarba ii raspunde strada
Cu urmele prea planse dintr-un cer lichid.
Am slefuit si suflul c-o dalta ingereasca
Si trupul cald de lut pe loc s-a inmuiat,
Caci adunam avid o singura dorinta:
Sa nasca-n mine ziua fara de pacat…

Am finisat si gandul; cand cu tuse moi,
Cand cu nezidita-I Lumina, nerevarsata insa
Peste conturul ce mi-l trasam de fel,
Caci am zidit launtric, in mine, Turnul Babel…

Ce sa-ti mai zic? Pe langa faptul ca n-am murit, mai si scriu… M-ai intrebat de ce nu scriu mai des…
Azi am gasit raspunsul: scriu de fiecare data cand plange in mine verbul “a trai”…si azi a fost nesecat in lacrimi…
Te intreb si eu: cum de se cuvine ca lumina alba din strana, sa fie aceeasi care lumineaza jocul acesta in care ma tot invart: un vodevil… bulevardier?

Fila de jurnal

Prieten drag,

Iti trimit cea de-a treia mea scrisoare imaginara; pe ultimele doua le-am trimis cu prisosinta: una-n Rai si cealalta-n iad.
Daca nu ajunge nici aceasta, sa stii ca s-a oprit la vama purgatoriului de scrisori. De regula Sant Petru le tria mai repede...
M-ai rugat sa-ti spun unele detalii din timpul petrecut aici.
Nu o sa-ti vina sa crezi, dar rad mereu (chiar daca nu se vede). Probabil e lipsa de lumina care ma umple pe mine si pe toti oamenii cenusii.
Uneori se mai rasfrange si pe strazi: ba ia conturul unor raze prafuite, ba al unor urme in cimentul proaspat intins.
Alteori e glasul vreunui utilaj de sapat gropi, alteori doar lipsa de esenta...
Ei tac de cele mai multe ori...si pe buna dreptate. Imi place sa-i privesc cum se izbesc unul in altul, ca niste furnici confuze
in propriul labirint.
De alte masti purtate, nu iti voi scrie acum (fie de-ale lor sau de-ale mele).
Trebuie sa-ti zic ca aici se da mereu cate-un spectacol; nu ca cel antic, pe care il priveam atat de des cand ne intalneam,
ci unul autentic, comic pe de-a-ntregul (daca n-ar fi trist...vorba ceea).
Nu iti voi mentiona nici stirile, pe care le imprastie prin toate tentaculele. Iti mai amintesti ca vorbeam de caracatita sufletului?
Sa tot fie simturile noastre...
Ca sa-ti faci o imagine, inchipuie-ti un musuroi cu miscari haotice, cu scenarii real de odioase, furate parca dintr-o Roma antica.
Aici sunt pline de "circes"....ca "panem" mai putin, caci tot e saracie.
Tot ma uit in sus,dupa vreun tron sa vad cine va ridica sau nu degetul ... si nimic.
Pe langa acestia, vad scris pe un zid : "Isus vine!" si ma loveste parca-n piept, de ma opresc. In loc sa-mi taca mintea, ea-mi tot
sasaia : "hmmm, nu are doi de i".
Eu nu-i raspund. Ma rascoleste uneori.M-a facut sa-mi amintesc ca data trecuta, crucea m-a gasit razand.
Revin; daca ai vedea de sus, acest cuib avid de pofte, poate m-ai intelege altfel.
La o prima vedere, nu e asa de rau; aproape ca o trecere. Dar la tot acest amestec de violenta, moarte si indecizii, pana si
Iisus asista parca neputincios.
Imi lipseste plimbarea din curtea manastirii, cu acele dialoguri despre ideologii.Cel mai mult imi lipsesc clipele de tacere, pe care le purtam pe umeri.
Ultima data cand ne-am tacut unul altuia atatea simtiri, am uitat sa-ti tac de moarte.
Ma injunghie ca frigul in oase; oricum as incerca, tot acolo ramane.
Mi-e iarna.Am obosit.
O sa inchei. Pe scurt, sunt bine...cam atat de bine cat poate fi un invalid... emotional.
Stiu totusi ca m-apasa acest sunet sfasietor; si se intampla tot mai des. Ma tem dintr-un singur motiv: imi aminteste cine sunt.
Il stii?
E sirena ambulantei. Si te intreb: de ce cand trece salvarea, toata lumea tace?
Negresit...

Invitatie in brumar

Nicio coala alba nu m-a oprit atat in loc;
vedeam secundele izbindu-se in ea,
cam la fel de viu cum te vedeam iarna in balcon.
Puteam simti pe piele necreatii fulgi,
la fel de bine cum stiam plansul tau, nenascut.
-"Noiembrie!", ai sa oftezi cu ochii-n gol;
"De ieri a tacut gongul si nici ca-l mai astept...
sa picure in mine ore ruginii."
Ti-oi lua indata mana si oi intoarce ceasul,
la toamna calda din gradina... Raiului,
sub nucul lui bunicu', pilon sub cerul greu.
Eu ti-oi ploua nimicuri cu Sant Petru
si te-oi preface lesne, in strop de Dumnezeu!