Prieten drag,
De la ultima scriitura, vestile-au ramas aceleasi: inca n-am murit. Stau sa ma intreb: pentru ce?
Nu ma-ntelege gresit; nu-mi caut moartea, o astept doar sa vina ca somnul unui om prea obosit de viata, “ca o trecere”, cum zicea tata.
Suntem privilegiati, prietene…si nu e just.
Ma-ntorc la dialogurile noastre, cand inca mai cautam libertatea si o ceream cu nesimtire.
Spuneai ca libertatea nu poate fi definita decat raportandu-ne la relatiile cu alti oameni.
Eu ziceam ca nu exista.
Sa stii ca exista si e definita intr-adevar prin relationarea inter-umana, dar nu cum credeam noi: prin izolarea de acestia…Nu…
Pur si simplu, libertatea este starea continua de jertfa fata de ceilalti oameni; sa fii gata oricand sa te arunci, independent de tine, mi se pare un lucru mare…
Bunul simt imi zice deci, ca nu suntem liberi.
In dimineti ca acestea, nu pot sa nu ma gandesc la ce idealizam odata, si-mi vine in minte finalul unei poezii de a lui Stanescu, “Lectia despre cub”, in care dupa ce descrie tot demersul greu, tot sacrificiul omului de a atinge perfectiunea, ca in final:” se ia un ciocan /si brusc se fărâmă un colt de-al cubului./
Toti, dar absolut toti zice-vor :/-Ce cub perfect ar fi fost acesta / de n-ar fi avut un colt sfărâmat!”
Azi i-am raspuns:
Sculptura-n suflet
Am conturat azi, Omul; si-mi pare ca se naste
Din suflet vegetal si sufletul subtil-
Amestec viu de moarte si netraite sensuri,
Lasat cu indurare sa-si caute dar’ coltul.
Nemangaiat doar ochiul, mai cauta o raza
Sa isi cladeasca lesne, un loc la rasarit;
Dar in catarea oarba ii raspunde strada
Cu urmele prea planse dintr-un cer lichid.
Am slefuit si suflul c-o dalta ingereasca
Si trupul cald de lut pe loc s-a inmuiat,
Caci adunam avid o singura dorinta:
Sa nasca-n mine ziua fara de pacat…
Am finisat si gandul; cand cu tuse moi,
Cand cu nezidita-I Lumina, nerevarsata insa
Peste conturul ce mi-l trasam de fel,
Caci am zidit launtric, in mine, Turnul Babel…
Ce sa-ti mai zic? Pe langa faptul ca n-am murit, mai si scriu… M-ai intrebat de ce nu scriu mai des…
Azi am gasit raspunsul: scriu de fiecare data cand plange in mine verbul “a trai”…si azi a fost nesecat in lacrimi…
Te intreb si eu: cum de se cuvine ca lumina alba din strana, sa fie aceeasi care lumineaza jocul acesta in care ma tot invart: un vodevil… bulevardier?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu