Atavicele ierni se-aştern pe piept, pe pleoape.
Şi ninge unicornul cu vii lapis lazuli.
Oh şi ce duh! Să-l vezi în dară cum mai saltă...
de îşi înfinge pulpa în nămeţi albaştri.
Ai să mă recunoşti de-ndată,
priveşte cum în coamă,
s-au încleştat de gheaţă, ţurţuri străvezii-
semn că m-am înhăitat cu îngeri... negreşit.
Şi cornul meu din frunte e perfect, vezi bine:
la vârf e alb şi clar, turtit puţin de doruri.
Numai aşa nechez neîngăduitul plâns,
de-atata-mi nerăbdare,
de-al tau galop astral .
Ei le numesc comete; eu le zâmbesc, şi-atât.
Să creadă-n molecula...
N-ar fi vazut şi ei magneticele poluri, unite de-un triunghi?
Şi uite aşa-i urmează, un altul şi mai mic.
E linişte în vid- se-anunţă a fi Crăciunul;
şi iaraşi ierni cad verzi, ca în anii trecuţi,
pe mâzgălite ziduri, însufleţite pare,
de caii ce în coamă, mai poartă... busuioc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu