luni, 11 martie 2013

Înserare



Aţi văzut cum pe-nserate,
albastrul se crapă de roşu,
forfotind parcă în nori, ce vin de-a valma,
scurşi din vena,
unui Dumnezeu atavic?
Se întinde liniştea,
deasupra Bucureştiului,
deasupra antenelor de pe case,
ce-şi cască braţele spre cer-
un soi de cruci, ale nerăstigniţilor tâlhari.
Fug păsările-n stoluri sparte,
din două-n două, în N luate câte K,
deasupra oamenilor, ce se caută-n verde,
un el pe-o ea, din doi în doi,
combinaţii de N, luate câte K.
În zborul lor, au scris şi mistici,
visând la soare, păgân, ca la un Ra,
şi văd cum se crapă-n zare,
un cuib celest la răsărit.
Se duc, spre o altă lumină,
necreată, neatinsă,
decât de ele,
sau poate de rătăcitorii îngeri,
ce făuresc încă, pe-ascuns, pământul.
Se duc păsările, şi tot ca ele mă întorc,
în fiecare seară-n zborul meu,
spre cuibul nemaivăzut încă.
Acolo, mi-eşti tu, răsăritul infinit,
pictând pe cer lumina,
ascuns pe cât se poate,
cu tempera cu tot,
 în paiele uscate...
Mă ghemuiesc să nasc din gât,
deasupra Bucureştiului,
un ou cald, ca de găină,
şi proaspăt cu miros de fân-
produsul net, pe simţiri brute-
cadoul meu, uitat de stol...
Oul se furişează apoi, în altul mare,
matern, ca un fetus la origini,
şi capătă miros de fân ceresc,
din cuibul cu ouă, ca la Paşte,
pictate-n tempera atent,
cu albastru-roşu...pe-nserate.


Ochiul din tâmplă



Mâna mea dreaptă alerga pe imaş,
în două degete, subtil,
să n-o confunde vulturul cu vreo insectă
şi să oprească, vai mie!
capodopera, ce-urma să fie.
Umărul sângera desţelenit,
ca un arbore în aşteptarea rădăcinii,
un fel de reumatism târziu,
ce anunţa subit,
naşterea de poezie.
M-am oglindit apoi, ca marea ghicitoare,
care tăcea râzând într-o ceaşcă de ceai,
de răsturna-n suflarea-i,
tot Styxul de corăbii,
şi alte vise multe, cu izul lor de tei.
Viitorul, se pare că nu l-am nimerit;
îmi tot dădea cu virgulă, un număr,
ce doar Fibonacci, ar fi fost
suficient de nebun,
să-l împartă şi să-l vadă de atâtea ori,
la nesfârşit.
Blestemam atunci, tot frigul,
că-mi scutura din oase nefiinţa
şi nu puteam să-mbrăţişez pământul,
cumsecade.
Improvizam atunci, cu-mpământare
îmbrăţişarea-mbrăţişată,
la tâmpla, care-şi pâlpâia într-însa,
naşterea, desigur...
a unui Dumnezeu albastru.



marți, 5 martie 2013

Tot aşa şi pe dincolo





De dincolo, de dincolo, ne cheamă
îndumnezeirea cocoţată-n chiparos,
bucuria nepromisei clipe,
cu amorul ascuns pe din dos.
De dincolo se vede lumina
şi-i albastră -un ochi de agată,
ţâşneşte şi gâlgâie vie,
ca, sângele în beregată.
De dincolo, se vede plopu-n loc de zid,
ce l-au lătrat numai câinii,
singurii, ce mârâiau la rând,
umbra din faţa luminii.
De dincolo de gol, nu răspunde ecou’,
iar golul e plin, deci e pace
şi-ar ţipa în ureche tenor:
„Ascultă iubirea cum tace!”
De dincolo, se ghilotinează iubiri,
neînţelesele frici, deci diavoli,
să le crească o inimă-n gât,
de la minus, la plus, la oricât.
De dincolo, Cronos s-a sinucis,
bucuros că acum e Acum,
şi-a lăsat moştenire doar oameni confuzi,
să se caute-n ei orişicum.
De dincolo de marea pierdere de timp,
ni s-a lăsat o vorbă-n străbuni:
„Nu mai plângeţi aiurea pe drum,
de dincolo...suntem cu toţii, nebuni.”

marți, 19 februarie 2013

Ce face poezia din poet



-Sunt gelos pe poezie;
Eu, Lazăr poetul, muşc din poezie ca din pâine!
-Aş, ca din curve, ţipă unul.
-Râd:
 la un aşa gest, inima tresaltă,
dracul crapă!
-Sunt gelos; o zic cu drag...
Prea toate-i sunt îngăduite.
Spre exemplu, i se îngăduie eternitatea,
prin simplul fapt că fiinţează;
i se îngăduie moartea, lapidarea, crucifixul,
prin simplul fapt că iubeşte.
I se îngăduie iubirea deci,
amorul, jertfa, mila,
din simplul fapt că urăşte.
I se îngăduie inima deci,
sângerarea cerului în piroane,
în palme, în mine, în tine, Ioane!
I se îngăduie plânsul,
pentru simplul motiv că i-a râs morţii.
Îi este îngăduit până şi Raiul,
din simplul motiv că mintea uită.
I se îngăduie şi iadul, căci,
cum altfel s-ar mai aprinde lumina-n ceruri?
Timpul îl mătură şi-l închide-n vers,
ca-n scoică.
Marea i se înclină şi-i mângâie tălpile,
vântul o ridică-n slăvi şi zboară.
I se îngăduie zborul,
din simplul motiv că poate oricând
să cadă.
I se permite locul în Scriptură,
pentru că măcar o dată, a hulit.
I se permite totul deci...
Ioane, ai auzit?
Toate acestea, din simplul motiv
că poate să învie, să reinventeze
iubirea la nesfârşit.
-Până când?
-Până când lumina va arde orice cuvânt,
pe rug, de viu,
va arde orice coală şi creion,
în ziua-n care Judecata de Apoi,
va fi cea de-acum,
căci inima va privi-n inimă
şi orice cuvânt îşi va fi sieşi de prisos...
Sunt gelos pe poezie, deci...
Căci tare o iubesc!

Ce vede gâtul



Primăvara, doar atunci,
îi înflorea din stern,
prelungul gât de ghiocel.
Atunci, au poreclit-o pictorii,
girafa-n flăcări.
Ea le râdea în schimb,
cu mâna-n polul mort,
scuturând petale, gânduri,
simţiri ascunse-n colb.
Cânta or psalmi în birt,
or pietre în biserici,
mereu cu jumătăţi
de gură, de pahar...
De o huleau şi viii
şi câinii de la poartă,
că-n coru’ îngeresc,
au poreclit-o atunci,
drept cântăreaţa moartă.
N-a zis nici câr, nici mâr,
râdea cu vii petale,
un ghiocel prelung,
din pietre de biserici:
ea moarta cântăreaţă,
cu umbra de girafă,
se-nflăcăra atât:
la-a pictorului harfă.
Îşi îngânau prelung,
fado-uri de sub colb,
ea glasul şi el harfa,
cântate-n polul nord.
La un aşa concert,
toţi viii şi toţi câinii,
s-au aruncat în cai
să-şi nască două inimi.
Aplauda doar musca
şi se-auzea văzduhul,
ce-şi sângera o rană,
tăiat de ghiocel,
ce se-nălţa prelung,
să vadă peste zidul,
ce-l poreclise-atunci
Adamul meu, Tu , El.
Ea glasul şi el harfa,
se îngânau de-a caii-
un joc de-a îngeri galbini,
cântat la patru mâini;
Să sângereze cerul,
să vadă viii, câinii
că după zidul lumii,
egoic, dar finit,
stă încrustat amorul
ascuns în două inimi,
şi-i verde şi prelung,
în viu serafinit.