miercuri, 26 septembrie 2012

În pustie



Se-ntrezărea în uscăciune, marea,
un fel de iris verde în galben de căldură.
Frumoasă unduirea apei, năştea dar orizontul
Şi-i mângâia privirea, ca voalul de cadână.

Se-oprise de departe, însetat dar drept,
n-avea bagaj ori nume, de altfel, nici trecut.
Purta pe trup o cârpă şi pasul său desculţ,
doar sufletul şi-l poartă, vădit, în alb veştmânt.

-Mi-s buzele uscate, da-n pieptu-mi e izvoară,
De-aş fi cu lumea-o mare, m-ar arde deznădejdea.
Cu mintea sting îndată şi setea de ispită:
-Morgano, tu fetiţă, dispari acum cu zarea!

Se însera cu griuri, în nuanţe de tăcere;
Pământul mai grăia ecouri pe sub paşi,
De-nfiripa în piept, un gol drept amintire,
A vreunui chip distant, ce nu se vrea uitat.

Se-oprise şovăind, clipind mai des în beznă,
De parcă ochii-ar face din noapte un toiag,
să-şi sprijine-n acesta, trecutul, viitorul
şi alte şapte vieţi ce-au fost şi vor fi iar.

-E gându-o nălucire, ce râcâie fiinţa
Şi rar ca pe un flutur îl pun în insectar,
să-mi amintească lesne, cât te-am iubit odată,
-Hai, du-te-n întuneric, lumină să fii iar!

La miezul nopţii, luna i-a tuturor coroană,
Iar ochiul său din frunte, nici c-ar mai sta deschis,
Şi proiectează temeri sub razele-i prea reci,
până când timpul tace şi-ncepe încet să doară.

Se-oprise tremurând, cu ochii-n toată zarea,
cu inima pe fugă, cu trupul dar, la pas
şi căuta cu pieptul, în negru, îndurarea
c-o piatră-n mâna stângă şi crucea în cealalt’.

-Ridică-mă Tu, Doamne, cum trupul meu o cere!
Să te respir lumină, să pot iubi şi noaptea,
Aşa cum bunătatea-Ţi creşte ca o floare,
doar dacă e udată cu-un strop de răutate...

Uşor, spre zorii zilei, se curăţă şi gândul
Şi sinele-l îmbracă în inimă cu-un scut
Căci, doar prin noaptea vieţii, în tâmplă-nmuguresc,
ideile-ancestrale, pictate-n verde crud!


luni, 3 septembrie 2012

Luminii

tatălui meu, M. S.


Eu sunt umbra vie-

dovada că aici a fost cândva soare.

Ai fost tu, pivotul după care se învârteau aştrii,

toţi aştrii mei, desigur;

Pe-ai tăi îi vedeam din ce în ce mai rar;

doar când se ciocneau accidental de meteoritul meu.

Mereu ieşea cu scântei; cum altfel? Decît albe.

Ca orice minune, dura o secundă;

Aşa se explică faptul că nu ţi-am zis nicicând:

Mi-e dor!

Fugeai de-ndată cu alte lumini,

până deveneai propriul tău disc solar-

gri şi nepătruns.

Ţie nu am apucat să-ţi scriu un rând.

Pesemne că ştiai că-n orice cuvânt eşti tu.

Tu, un fel de Dumnezeu între măştile-ţi păgâne,

Tu, un fel de drac, în golul ce m-apasă,

Tu, pulsul meu din celălalt trup,

Tu, gândul meu bun plecat în sat cu popa.

Cum te-am descoperit întâia oară,

ai crescut pe nevăzute, cum ştiai mai bine.

La fel de transparent, te-ai şters,

Întocmai ca o tuşă de culoare.

Mi-aş fi umplut cu drag tot corpul

de vopselurile ce le-ascunzi în tine.

Nu ai văzut cum pe-ntuneric, crucea prinde alt contur?

-Hai, iartă-te, să ma iert de mâine!

Căci prea ţi-am fost greşeală,

Şi toate greşelile-ai fost tu...

duminică, 2 septembrie 2012

Promisiune

Am asteptat sa se coaca ideile pana au dat rod.
Asa frumos si rumen, ca gutuile culese toamna;
Iar ca totul sa fie pe de-a-ntregul, asa cum se cuvine,
S-a-nfiripat fragil, vezi bine, langa sambure...un vierme.
Nici nu-l strivesc, nici nu-i dau nume;
Ar fi total nepotrivit sa aleg din doua rele, una...
De-atata caldura, sufleteasca, evident...
Ingerul si-a luat concediu.
Numai bine ca in schimb,
Pe umarul drept port un drac mare...
Iar pe stangul...altul mic.
Ma deranjeza doar la scris, ca un soi de rana vie.
Si cand fac cruce ma inteapa; nu vorbesc, in asteptare.
Obisnuiam sa tac cu ei la mutenia pamantului,
obisnuiam sa plang la mutenia cerului.
Noroc ca din infinit se ivi o voce;
Batrana, calda, de la inceput de timp.
Imi zise simplu: "Scoala!"
- Hm hm, dreg vocea, trag umerii in spate.
Zic: m-oi scutura de gogi ca haina de zapada,
un semn doar asteptam!
Acum mi-s clare toate:
Voi scrie cu V mare-n mine, Viata!

Povata autumnala

Bunicul imi spunea:
"Raiul nu-i pentru oricine!"
Eu copil fiind, vedeam
cum la poarta Raiului,
se schimba paza cu sezonul.
La fel si sufletele noastre,
cad in livada cea mai de sus a simtirii.
Nu-i niciun vant sa le plimbe.
Doar plutesc ca frunzele pomilor, primavara:
una azi, alta poimaine...
Sa ne rugam azi cu-ndurare,
Da Doamne sa fie peste suflete- toamna!

De animus


-Ce bine ca te-am aflat; te cautam de mii de ani!
Nimic nu s-a schimbat: palmele-s la fel de reci,
Doar sufletul, bag seama, e tot mai cald si-aprins...

-Ei, nu ma stii, copila? Eu ma mentin in forma:
Plang zilnic cu-ndrajire si-n mine sap un gol
Si-l umplu pe-ndelete, cu-un strop de Dumnezeu.

-M-am tot plimbat in veacuri, naucind tot timpul,
Doar sa imi graiasca ele, in ce zari te pierdusei.

O luam la trap cu Brutus, dupa ce-a-nfipt cutitul,
Sa ne-aruncam in apa, sperand ca om renaste;
Fugeam apoi in lupta, in cantece de gesta,
Si-amenintam moartea cu moartea, sa imi graiasca poate,
de te-ai culcat pe campuri,asemeni cu toti mortii.

Ma resemnam cu greu, la pipa cu Descartes,
Cand imi citea cuvinte, de spirit...nu de trup;
Glumeam si in uleiuri, pe panza, cu Magritte,
Uitandu-ne ca chiorii: "Ceci n'est pas une pipe"!

-Ma faci sa rad, copila, respira-acum cu mine,
Sunt arcul tau din talpi, sa te-arunc in tine,
Dar baga bine seama, de vei cadea prea tare
Sa-ti dai drumul la aripi, invata-le sa zboare!

-De rime-ti arde acuma? nu ne-am vazut de veacuri
Aseaza-te cu mine, in tanara livada!
Avem putina umbra, sub pomul cel mai falnic
Caci greu mi te aflasem...in gaura de sarpe.

-Hai ia de te-odihneste, prezentul nu asteapta,
asculta de lumina, ce-n tampla da sa-ti creasca
si murmura cu-acesta un psalm de multumire
"Traiesc acum, sunt vie, cand te cobori in mine"
Si ai sa vezi, copilo, cum sufletul danseaza
improvizand doar valsuri, la brat cu Creatorul.

-Tot ai sa fugi, stiu bine, ti-e sete rau de astre,
Tu umbli ca nebunul in soi de labirinturi,
Ai sa te-imbraci in zodii si n-ai sa stii, vezi bine...
Ca cel mai bine-ti sade, aici... in forma nuda.
Ne-om dezbraca de ore, de timp, de praf stelar
Sa desenam pe piele cu degetul...fiorii!

-Sa ne vedem cu bine! raspunse spart oglinda.
Ne-om recunoaste simplu, ne vom striga pe nume:
Tu, Anima din mine, eu Animus, in tine, aici, intru vecie...

joi, 23 august 2012

Ce ştiţi voi?

Ce ştiţi voi a mă-nţelege?

Abia de mă mai ştiu şi eu,

Abia de mai vorbim în somn

Eu cu mine, eu cu mine- tac.


Ce ştiţi voi ce mi-e durerea?

Abia de-mi amintesc că-i ziuă,

Abia mai stau, îmi sprijin braţul,

Eu de mine, eu de mine- tac.


Ce ştiţi voi ce-i bucuria?

Abia mai pot a o cuprinde,

Abia prin chin o pot atinge,

Eu prin mine, eu prin mine- tac.


Ce ştiţi voi cum e iubirea?

Abia de-i sorb încet amarul,

Abia o port în braţe moartă,

Eu prin tine, eu prin tine- tac.


Ce ştiţi voi cum e iertarea?

Abia de mă mai rabdă Cerul,

Abia greşesc că-ndată şterge

El prin mine, El prin mine- tac.


Ce ştiţi voi ce e greşeala?

Abia gândesc, că nasc păcatul,

Abia prin boală să car crucea

La tot neamul, vouă, neamul- tac.


Ce ştiţi voi cum e lumina?

Abia săracii v-o pot vinde;

Abia de-aţi pune-o într-o plasă...

Vai de mine! Vai de mine! Tac.

luni, 13 august 2012

Portet

-Cum adică viaţa ta te-ncurcă?

Te pomeni c-ai să-ţi tragi şi tu un glonţ în cap...

-Ei, aş, te uiţi prea mult la ştiri;

Pistolul meu merge doar cu tragere de inimă.

-Şi ai?

-Inimă? Se poate...


-Cum eşti tu cu ceilalţi, aşa-ţi vor fi şi ei ţie...

Te pomeni că ţi-e teamă de tine...

-De mine? Nicidecum. Doar de eul de după sine.

Şi-i feresc pe ei de mine, ca popa de greşală.

-Şi scapi?

-De ei da, dar urzelile-mi cresc in coastă.


-Cum te-nţelegi tu cu tine, nu ştiu.

Te pomeni că încă aştepţi răspunsuri.

-Le-aud întruna-n cap; sunt voci din conştiinţă;

Acum au răguşit certându-se cu mine.

-Şi-i linişte?

-În afară da, năuntru-i un cor de lehuze.


-Cum de te rabdă cerul nu ştiu, zău...

Te pomeni că-l iubeşti pe Dumnezeu.

-Nimeni nu ma urăşte cum mă urăsc eu

Şi nimeni nu mă iubeşte, cum mă rabdă Dumnezeu.

-Şi nu arăţi?

-În afară nu, înăuntru, doar când plouă.


-Cum de te uiţi seara-n oglindă, nu ştiu...

Te pomeni că-nchizi ochii.

-Mă văd dublu: eu cu greşelile suntem un trup;

Formăm o simbioză dureroasă şi de neîndepărtat.

-Şi n-o dai jos?

-De unde? Eu sunt tocmai, greşeala prin definiţie.