joi, 19 februarie 2015

Povești

Încă mai am nevoie de povești
să-mi mângâi suflul, bătrân fără de știre,
să știu că-s încă vie chiar și când nu ești,
Iisuse, Tu lumina-mi când bântui în orbire.

S-au petrecut atâtea de când nu ne vorbim
și nu mi-e bine vezi, mă-genunchez de dor;
Lumescul ne desparte- e-un zid ce noi îl știm
că l-aș fi spart demult, dar îngerii mei mor.

Nu pot trăi în realități urbane
cu oameni goi, de n-ai cum să-i privești;
eu mă-nchid în lumea-mi cu baloane:
se pare că mai am... nevoie de povești.





De-a șoarecele și nimica

Niciodată nu am înțeles de ce te caut,
de ce ne întrebăm unul de celălalt
dacă ai făcut ce trebuia să faci,
dacă viața mea e mai fadă decât ieri.
Știm amândoi că număram nimicuri.
Dar mai presus de toate știm că nu ne știm.
Am obosit să te număr în alte chipuri
și tu să mă numeri ca nucile, toamna.
E-un joc greu de-a șoarecele și pisica
în care ne mâncăm pe rând cozile.
Aștept cu nerăbdare clipa când
vom cădea în capcana cu zimți
și-om fi prea bătrâni la suflet
să mai alergăm.
Pân-atunci ne umplem cu nimicuri.
Simți?



sâmbătă, 3 ianuarie 2015

Apăsare

Mă macină timpul ca un ponton de malul marii
și clipa se transformă-n dune de nisip,
pe care le admir plângând, și-aș da uitării
că viața și cu moartea sunt doar un arhetip.

Mă rod secundele, ca moliile lâna,
cu gura lor hulpavă, mă mușcă pân-la os
și la bunici le-aș strânge îndată mâna,
să redevin copil, la toate curios.

Mă strânge dintr-o parte veșnicia,
și-mi bate tot mai ritmic într-o tâmplă,
mi-aș îmbraca pe trup, pe loc, copilăria,
să știu că doar prezentul e tot ce se întâmplă.

M-a sfredelit de tot, până la suflet,
timpul acesta crud, ce duce nicăieri,
și morții îi aud șoptind, ca într-un cuget:
ca noi veți fi voi mâine, ca voi am fost noi ieri.




vineri, 2 ianuarie 2015

Peisaj de iarnă

Peste noi au râs zăpezi,
cu fulgi negri și scuipat,
te făceai că nu îi vezi
și mai bine c-ai uitat,
ziua ceea când de ger,
îngeri albi au înghețat
și se prăvăleau din cer
în fulgi negri și scuipat.

Nimeni n-a mai zis nimic;
mergeau pe străzi ca-ntotdeauna
doar se fereau de frig, un pic,
și așteptau să treacă luna,
să-și ia salariul lor cel mic,
sărind băltoace câte una-
scursuri de îngeri și finic;
mergeau pe străzi ca-ntodeauna.

Tu te-ai oprit la colț deodată
și m-așteptai să nu mai sar,
îți luai țigara la bucată
și mă mustrai cu vorbe doar:
- De nu te aranjezi odată,
vei suferi tu, iar și iar.
- În haos, eu mi-s ordonată,
și necesar mi-e iadul, chiar
și curg cu toate laolaltă;
voi vreți și cerul controlat,
de-au nins și îngeri într-o baltă
și nimeni n-a mai observat.


luni, 1 decembrie 2014

Avertisment


Nu vă puneți cu trăirile unui poet!
La trup e mereu veșted,
dar lupte duce-n piept:
se bat în el doi demoni și îngeri deopotrivă
și-i mușcă grav din fiere
ca Petru din colivă.
De îl vedeți pe stradă să nu-i băgați de seamă
acel nor ce și-l poartă
ca act de mers la vamă;
El știe unde-i puntea și calcă strâmb mereu
și-s face dintr-un plânset,
un prag cu Dumnezeu.
Nici râsul lui năstrușnic să nu-l băgați de seamă,
căci el e veșnic tânăr-
ferice prunc de mamă.
Nici plânsetul său mut julit într-un amor,
el se jertfește crunt,
după idei ce mor.
El s-a îmbătat cu îngeri și cântă de nebun
nemaivăzute scene
din visul lui străbun.
Nu vă-nșelați cumva că-i sânge-n al său trup;
îi curg numai cerneluri,
când venele-i se rup.
Are totuși un dar primit din isihie,
el râde și se plânge
cu toți, din empatie.
Nu vă puneți cu trăirile unui poet,
el apără trecutul
de-un viitor incert.
De îl vedeți pe stradă, lăsați-l să se ducă
să apere orașul,

plăpând, ca o nălucă.

duminică, 30 noiembrie 2014

Ceața din ventricol

Tu cel ce-mi ești acum, cu tot necunoscut
și îți alini doar umbra, în pat, ca o stafie,
te-aș lua cu mine doar, în locul ce-am crescut,
ca să fugim pe deal, ținând o păpădie.

E timpul împotrivă, dar nu-i înot sincron,
așa că stai și uită secundele și timpul;
Iubirea alipește micronul de micron
și ceasul îl oprește și bate contratimpul.

Tu ce-mi zâmbești ștrengar în Bucureștiul gri,
și mi te sui în piept până mă clatin,
îmi faci din oră ghimpe, atunci când nu mai vii
și n-am cu ce mă unge; nici urmă nu-i de tatin.

Mi-e așa de dor de noi, pierduți în viitor,
de necreatul joc de-a moartea și de-a viața,
de amintiri ce-or scrie A mare în amor,
și-or risipi din inimi, atât de groasă, ceața.

joi, 27 noiembrie 2014

Promisiune în brumar

Am să m-adun de pe unde mi-am lăsat sufletul amanet,
ca pe un vițel curat, numai bun de vândut măcelarului.
Atât doar că l-au ciunțit mai mulți și l-au gustat,
încât i-au mai rămas doar ochii mari și blânzi.
Ne mai vedem pe furiș în câmpia din oglindă;
se gudură vesel și mă simt din nou copil
și mi-era dor de mine și-i promit:
am să m-adun doar ca să mă împrăștii!

Căci cum altfel îi șade mai bine sufletului,
dacă nu împrăștiat ca firmiturile de pâine în pădure,
să-mi amintească drumul spre Casă?