31 ianuarie

Am amorțit aiurea, în forma unui măr,

în universul meu, ascuns de ochii lumii;

o cioară mă pândește din vârful unui păr

să mă arunce-n gol, în liniștea genunii.

Se crapă zorii zilei și tot n-am mai căzut

din blocul turn ce tace de frica dimineții,

Mă pun să-mi mestec visul, din ora ce-a trecut,

ca pe o gumă Turbo, cu gustul fad al vieții.

Nimic în jur nu mișcă, e totul numai ger

și aș topi înghețul cu patima din mine,

Dar timpul se preface în țurțuri pân' la cer,

Și de atâta frig, nici moartea nu mai vine.

Metamorfozele iernii

Timpul lua forma trupului tău,

iar gerul lua forma tuturor copacilor,

ca într-un fel de concurs absurd

de care e mai lung...

Și se năștea un infinit.

Poate nici nu se născuse, ci era acolo dintotdeauna

și nu-l văzusem pentru că eram prea ocupată

să mă prefac în țurțure.

Tăcerea-n schimb, lua forma unei ciori,

care-și cânta imnul dimineții,

atâta doar că nimeni n-auzea,

pentru că și ei la rândul lor erau prea ocupați

să se prefacă în piftie.

Tristețea lua forma unei sticle,

pe care-o bea bețivul meu de înger,

scuipând printre măsele visele,

evident, cu mult înainte să le fi avut.

Probabil ar fi spart îndată sticla,

dacă nu era prea ocupată la rândul ei,

să se prefacă-n lacrimi.

Ce n-am văzut

Când camera plesnește sub greutatea unei umbre,

Și pe tavan se învârt gânduri sumbre,

Când ies iar din oase, ca leul din cușcă,

Îmi iau prietenul imaginar să dăm câte o dușcă.

Nu discutăm politici, ori vești muritoare,

ascultăm doar pereții cu voci 'surzitoare.

Doar ei ce-ți arată minuni în povești,

amintiri despre cum ai uitat să trăiești.

Mai mi-arată cum iar, am un deget în rană,

Ce s-a înfipt mai adânc ca ochiu-mi din geană.

Legitima întrebare

Realizez că nu-s cea de ieri, nici de mâine,

căci viitorul mi-e închis într-un câine.

Nu-s nici zâmbetul mamei, ori suflu meu crud,

nici ce-au vrut printre școli, alți oameni s-aud.

Nu-s aia, nici ăla, nici toți laolaltă,

nici urma ce-o las când pășesc într-o baltă.

Nu-s carne, nici oase, nici trup plin de moarte,

nici un vers de uitare, înscris într-o carte.

Realizez tot ce nu-s în lungul meu gând,

Dar tot n-am aflat dacă sunt, ce mai sunt?

Odă-n Piața Victoriei

Se-aglmoreau trotuarele de bălți

și-n ele înotau doar oameni.

Îi vedeam grămezi la semafoare,

într-un tetris de mașini și tramvaie.

În spatele lor duhnea a ziua de azi

și de mâine,

iar de atâta zgomot nu mai auzea nimeni

pasul vreunui înger.

Ultimul care-l auzie a murit demult,

sau cel puțin așa citisem într-o carte.

Mă găseam ce-i drept de multe ori

ciulind urechile ca la vânătoare,

dar n-auzeam decât vreun motor ambalându-se

sau în cel mai fericit caz, inima.

Puhoiul se urnea mai departe, cu vreun scop anume,

numai eu mă tăram de pe azi pe mâine,

plimbându-mi mâna...

ca pe-un câine.

Amiază marină

Pe șoldul tău se-ntinde o lagună

și mă trezesc mereu piedută ca ultimul bețiv din port;

Acolo nu mă sperie infinitatea clipei,

ori faptul că n-am mâncat de-o lună,

nici liniștea primordială,

ori iminența morții.

Acolo mă cufund în mine

până-n măduva oaselor,

unde în sfârșit mi te descoperi.

Mă tem însă uneori, că cine știe ce barcă salvatoare

o să vină să m-arunce către mal.

Și zău că-i păcat: ai mai văzut tu

pirat fericit pe uscat?

Mă paște poezia

Mă paște-o poezie cum mă tot paște moartea:

tăcută, răbdătoare și beată la un colț,

iar eu o tot amân cu multele nimicuri,

să vadă că am treabă și că nu-i încă ceasul.

Mă furișez ușor, căci trupul meu de flutur

s-ar prăbuși pe loc sub piatra unui vers.

M-ascund pe frunți ridate, pe pălării, prin plete

să redevin alt om și moartea... parcă uită.

Eu ți-aș fi scris și ție, pierdut într-un metrou,

Dar n-ai fi râs, vezi bine și-apoi ai observa

că-n trupul ce îl vezi, e loc doar de trăire,

Iar tu o tot amâni... cu multele nimicuri.

Și versul ăsta alb mă-njunghie-ntr-o coastă

să-mi amintească lesne de tot ce n-am făcut,

de parc-ar ști din ceruri, ori sus de pe o creastă,

că dus mi-e viitorul, pierdut întru trecut.