Eram copil și
zăpada îmi făcea sclipiri, de parc-aș fi privit într-un cuarț
spart.
În
stânga mea, casa-n care locuiam se odihnea parcă de zgomotul adunat
în tot anul. Nu țin minte multe, dar lumina de la ora patru
după-amiaza avea ceva de ordinul fantastaticului. Evident ca totul
îmi părea cu mult mai înalt: bradul din fața casei, nămeții,
sania asta grea pe care stăteam. O făcuse bunicul din fag și îi
pusese două șine groase de oțel (să fie mai trainică). Adevărul
e că și acum sania mai e pe undeva prin curte și se cațără
câte-o găină pe ea, să își țipe oful...sau oul.
Sunetul
monoton al oțelului pe zăpadă mă purta undeva, unde habar n-aveam
că eram sau c-am să mă întorc vreodată. Ai să râzi, dar chiar
era de basm iarna asta în orașul meu mic.
Bunicul
trăgea la sanie, îmbrăcat cu o bundiță și cu un fes cu moț.
Mergea încet și apăsat, cu papucii lui largi și obosiți de la
atâta purtat prin curte și grădină.
Mă
ascundeam după el când lumina era prea puternică. Nu, nu zburam pe
un cal magic, nu, nu aveam aripi, dar ceva din mersul lui calm și
apusul iernii mă închideau într-un cadru de basm.
Spatele
lui mare îmi părea dealul pe care mă cățăram, numai că de data
asta, avea picioare și galoși.
Ce ciudat
că îți scriu asta la sfârșitul verii. Nu știu ce m-a apucat.
Pesemne că am conștientizat că nu o să mă mai bucur niciodată
de clipa aia, în care culmea, nici nu râdeam...știi tu, cum fac
copiii americanilor în filme.
Eu eram
mută și prezentă. Mare lucru. Dac-ar fi așa ca la școală:
„Sprințăroiu!
Prezent!
Stoian!
Prezent!
Șchiopu!
Absent!”
și se-auzea mereu din spate câte unu
șușotind, unde o fi Șchiopu...
Mi-e cu
neputință să-mi definesc prezentul fără starea aia de copil.
De
curând, am cunoscut pe cineva care mi-a zis atât: „Eu am să mor
copil!”
Frumos,
nu?
Știu că
nu-ți plac replicile ăstea și-ai să zici că-s clișee sau că
mai bine fac sport să nu mă mai gândesc la chestii existențiale,
cum le zici tu la mișto. Mereu ai avut un mod extrem de facil de a
trata metafizicul, pentru un om cu atâta carte. Nu ai fost niciodată
genul de artist nostalgic, mai degrabă zici că ai fost contabil sau
ceva.
Nu pot
să-mi scot cadrul ăsta din minte, ce mare era tataia. Știi că
fusese director în Onești la o fabrică și ne aducea mereu
ciocolată Africana.
Dimineața
la 5 vedeam farurile de la mașină cum se întind pe tavan prin
perdea.
Îmi pare
că nu i-am mulțumit niciodată cât ar fi trebuit. Se lăuda mereu
că suntem la facultate, că suntem nu știu cum...deștepți. Îi
plăcea să știe că oamenii cu carte, ajung bine.
Ce folos,
zii și tu? Mor cu filosofia de gât și cu artele în brațe. Măcar
să trăim frumos.
Hmmm,
de-ar mai fi trăit...i-aș fi citit ce am scris. Ultima dată i-am
citit din Topîrceanu, Balade vesele și triste.
El stătea
rece, întins, cu capul înfășurat ca o bomboană. Cum s-a prăbușit
deodată. Acum era slab și oasele lui îmi aduceau aminte că îl
vedeam ca pe un monument.
Lumânările
vegheau drumul lui și zău că îmi semănau cu zăpada, sau o fi
fost de la plâns și lumina se vedea așa, cristalizată prin gene.
Era
îmbracat cu flori și toți îi aduceau omagii, mama tăcea. Aș fi
vrut să fie doar unul din visele mele zbuciumate.
Am ieșit.
În grădină se întindea tot trecutul meu printre coceni și vița
de vie. Mă vedeam în frunzele de nuc și crengile arse din grădină
toamna.
Am
respirat adânc și am simțit cum tot sufletul meu îi urează drum
bun și îl inspiră cu nesaț cu tot pieptul.
Eram
peste tot, în casă și vedeam
tabloul lui cu rodii, tablourile mamei, o vedeam pe ea în ie, pe
bunica prin curte, pe frate-miu cu capul plecat. Eram el și stăteam
la gard pe-un bolovan înalt și m-așteptam pe mine de la școală.
Eram eu,
m-auzi? Eram copil...
Ajunsesem
în mine, ajunsesem acasă. Buzele
mele recitau fără să știe:
„O, e
atât de bine când pe drumuri ninse,
Întâlnești
o casă cu lumini aprinse,
Un oceag
din care se ridică fum,
Când te
prinde noaptea călător la drum!”
